Copilul tău cum se joacă? – Andrei Samoil

Copilul tău cum se joacă? - Andrei Samoil

Ajung seara acasă. Nu am avut o zi prea bună. Parcă astrele s-au aliniat astăzi ca să nu imi iasă mai nimic din ce mi-am propus. Sunt și zile din astea. Mâine o să încerc din nou, dar astăzi îmi doresc să stau liniștit și să mă uit la un film.

Intru în casă și mă întâmpină o moacă mică, zâmbăreață și jucăușă.

  • A venit tata!!! Vrei să mă arunci în pat?

Nici nu m-am descălțat. Deja intră printre picioarele mele și fac eforturi să nu îl calc. Îmi place tare mult râsul lui și sclipirea din ochii negri. Are puțin peste doi ani și în fiecare zi mai învață cu bucurie ceva nou. Sunt tare mândru de el.

  • Imediat, stai să mă dezbrac…
  • Vine tata? Vine tata pe canapea?

Nu apuc să îmi trag sufletul că mă ia de un deget și mă trage spre canapea. E adorabil, dar m-a luat de proaspăt, direct din ușă. Filmul meu mai are de așteptat. Se suie si el pe canapea, peste mine, mă escaladează și se cațără în spatele meu. În drumul său spre cârca mea îmi bagă un genunchi în burtă, mă calcă pe scrot și îmi dă un cot în gură.

  • Vrei să te ridici?
  • Hai, Victor, să stăm puțin liniștiți…
  • Vrei să te ridici?

Mă ridic.

  • Vrei să mă arunci în pat?

Îl arunc în pat

  • Vrei să țopăi?
  • Vrei să citim?
  • Da, imediat…
  • Vrei să facă Tata puzzle?
  • Nu vrei să te joci cu mașinuțele tale?
  • Vrei să citim? Punguța cu doi bani? Vrei să țopăi?

Și îmi dau seama: Nu, nu vreau să țopăi, dar acum am o alegere importantă de făcut.

Este normal și explicabil să îmi doresc să stau liniștit după o zi grea. Probabil, dacă voi insista, mă voi putea impune și voi putea obține timpul personal pe care mi-l doream, dar va veni cu un preț. Proabil îl voi putea obișnui pe Victor că seara trebuie să mă lase și pe mine să mă relaxez și să se joace singur cu jucăriile lui. Că are o grămadă! Dar, încet, voi sacrifica chiar cunoașterea și apropierea de el. Căci cum altfel aș putea să îmi cunosc copilul decât jucându-mă cu el?

Spunem că putem cunoaște pe cineva atunci când observăm suficient de mult cum se comportă în anumite situații și, cu precădere atunci când este liber, relaxat, când se poate manifesta în voie. Adică, atunci când vorbim despre copii (dar și în cazul majorității adulților), când se joacă. Cum aș putea să îl cunosc cu adevărat pe Victor altfel decât jucându-mă cu el? (Făcându-mi timp să mă joc cu el.) Doar disciplinându-l, învățându-l, chinuindu-mă să îl fac să respecte niște reguli, formându-l nu-i voi putea înțelege temperamentul și caracterul înnăscut. Cu atât mai puțin voi înțelege procesele subtile care se petrec în mintea lui. Și cred că asta este valabil în cazul tuturor copiilor (și nu numai).Cred că prin joc părintele își poate cunoaște mult mai bine copilul, îl poate înțelege și poate influența mult mai bine creșterea lui (în plus față de momentele de calitate câștigate împreună).

Deci, copilul tău cum se joacă? Dacă răspunsul implică aproape întotdeauna o tabletă sau o carte (în cazul fericit), poate lipsește ceva. Poate lipsește părintele care este prea apăsat de grijile lui ca să-și mai facă timp să se joace cu cel mic. Dar, dacă înlocuim lipsa jocului cu lipsa cunoașterii celui mic, propoziția anterioară ar suna așa: ”Poate lipsește părintele care este prea apăsat de grijile lui ca să-l cunoască pe cel mic”. Asta sună urât…

Și chiar cred că prin joc putem învăța extrem de multe și ne putem cunoaște mult mai profund. Sunt chiar multe psihoterapii care folosesc acest principiu.

Acum ceva timp, am organizat un eveniment în care echipe de părinți și copii se cățărau asigurați pe un traseu, cu hamuri corzi și asigurări, numai că cei mici urmau să le facă nodul de asigurare părinților. Copiii învățaseră înainte cum se face nodul (dar părinții nu) și procesul era atent supravegheat de un instructor. Erau foarte interesante reacțiile celor mici atunci când își dădeau seama că asigurarea părintelui se sprijină integral pe nodul făcut de ei. Practic, dădeau puțin cu nasul de responsabilitate. Pentru una din fetițe, presiunea resimțită a fost atât de mare că i-au curs câteva lacrimi pe obraz și a rămas să-și păzească părintele până când a ajuns la capătul traseului. Abia apoi s-a dus la atelierul său. În același timp, un alt băiețel (de vârstă similară) a bălmăjit un nod, s-a întors cu spatele plecând spre atelierul său și a aruncat un sarcastic ”Să nu mori, mama!”. Haios a fost că mama fetiței era numai un zâmbet și ne povestea apoi că a învățat multe de aici despre copilul său, iar mama băiețelului părea că nici nu a băgat de seamă atitudinea celui mic, fiind preocupată să înceapă să cațere pe traseu.

Cred că sunt multe de învățat din jocurile cu cel mic, mai ales pentru cei ce își propun să aibă ochii și mintea deschisă.

De aceea, în fiecare an, ne străduim să organizăm tabere și evenimente pentru familii. Încercăm să gândim exerciții și jocuri cât mai relevante și provocatoare, încercăm să oferim participanților momente de calitate în familie dar și oportunitatea de a se cunoaște și înțelege mai bine fiind atenți la reacțiile partenerilor lor. Pentru cei ce sunt atenți la asta.

Victor îmi aduce un puzzle. Vrea să-l ajut să-l facă. E preferatul lui. Mă uit atent cum așteaptă să îi dau o piesă, cum o potrivește cu grijă, cum se bucură când știe unde vine piesa respectivă, dar și cum se grăbește uneori sau se enervează și împinge cu putere când i se pare că nu intră și nu mai are răbdare. Mă bucur că nu m-am uitat la film.

_

Articol de pe blogul lui Andrei Samoil, www.andreisamoil.ro.