24 de ore de comunism în pădure – Andrei Samoil

24 de ore de comunism în pădure – Andrei Samoil

Acum câteva zile m-am întors din tabăra noastra de supraviețuire de nivel 2 (da, din acest an avem taberele de supraviețuire împărțite pe trei niveluri de dificultate) cu o revelație, cu speranță pentru o nouă generație mult mai bună decât noi și cu bucurie să văd că idealurile nu au murit.

Am fost în munții Parâng cu 21 de copii și adolescenți doritori să învețe cum este cu muntele, cu focul, cu cortul, cu supraviețuirea, cum să-și facă un bagaj corect, cum să se orienteze și, mai ales, ce înseamnă ideea de grup, de echipă, de colaborare și conștiința de grup pe munte.

Ca de obicei, în prima parte a taberei am organizat ateliere (de foc, cort, orientare, bagaj, prim-ajutor, adăpost de urgență etc.) urmând ca în a doua jumătate să organizăm partea aplicativă – wide-game-ul nostru tradițional, jocul interactiv de supraviețuire în care echipele de 5-6 adolescenți urmau să stea minim 24 de ore fără acces la corturi, cabană sau altă formă de adăpost.

Deja, în niciuna din taberele noastre de supraviețuire, nu mai este un mister că urmează un wide-game. Toți știu asta, și toți încearcă să se pregătească cum pot ei mai bine. De această dată, toate cele patru echipe, urmând vocea celor mai puternici și mai articulați dintre ei, au decis să se alieze, să nu se atace, să-și pună toate punctele la comun, să elimine competiția dintre echipe, încă înainte de a începe wide-game-ul. Așa cum au explicat ulterior, la discuția în grupul mare de la finalul taberei, ei își doreau să elimine partea competițională pentru a se putea concentra pe exercițiul de supraviețuire, pe a trece noaptea cu bine, încercând să funcționeze toți 21 ca un grup.

Admirabil, dar greu.

Greu pentru că este mult mai ușor să îți construiești un adăpost de urgență în cinci oameni, și mult mai greu să faci patru adăposturi, chiar dacă aparent ai la dispoziție 21 de oameni. Una din primele lecții despre supraviețuire este că ea se învață prima dată singur, apoi în grupul mic de până la șase oameni, apoi în unitatea de douăzeci și abia ulterior în societate. Și asta pentru că cinci oameni sunt mult mai ușor de coordonat decât douăzeci. Le-am spus și participanților asta, dar nu m-au crezut. Au crezut că îi încerc, că îmi doresc să le stric alianța ca să îi văd cum se bat pe puncte și cum intră în competiție unii cu alții.

Și a început wide-game-ul. Au avut grijă să meargă toți la probe, ca să nu le fie descalificate echipele, dar cu organizarea pentru supraviețuirea pe timpul nopții nu a fost la fel de ușor. Primele trei sferturi din zi le-au pierdut căutând locuri unde să încapă toate cele patru adăposturi, astfel încât să fie la un loc, să fie apropiate (și ușor supravegheabile astfel încât niciunei echipe să nu îi vină ideea de a rupe alianța). Apoi, cu greu, s-au apucat să construiască primul adăpost, toți deodată, într-un haos de nedescris. Când a venit prima ploaie, la ora 16.00, era cât de cât gata un singur adăpost și 21 de porumbei stăteau în ploaie.

Deja entuziasmul cu privire la decizia de a se alia începea să se zdruncine.

Am luat liderii fiecărei echipe și i-am sfătuit să facă ce vor cu punctele și cu concursul dintre echipe, dar să-și ia fiecare echipa sa și să se asigura că are fiecare câte un adăpost pentru oamenii lui.

Apoi, i-am invitat să se uite în jur, la coechipierii lor mai puțin implicați și mai leneși care profitau de haosul celor 21 de suflete pentru a se plimba letargici de colo colo. Unul din ei trăgea de câteva minute de un fir de iarbă. Altul se uita în gol printre copaci. Un băiețel mai individualist mergea bombănind de a la un grup la altul, dar nu ar fi pus mâna pe nimic ci doar critica acid, în timp ce o fetiță creață își admira bocancii. Le-am spus că asta este consecința încercării de a gestiona un grup atât de mare, că este foarte greu și că ar fi mai simplu să-și rezolve treburile în echipele lor. Tot nu m-au crezut.

A doua ploaie a venit exact înainte să se întunece, la ora 19.00. Până atunci, cele mai multe echipe se grăbiseră să-și ”cumpere” izoprenele și sacii de dormit cu punctele acumulate la probe (și acum puse toate la comun) și să le îngrămădească în dezordine într-unul din cele două adăposturi terminate, al treilea fiind încă în construcție. Câțiva saci de dormit s-au udat. Deja atmosfera era tensionată. La debriefing, participanții povesteau că pe lângă fiecare adăpost se auzeau bombăneli printre dinți ”Ar fi trebuit să facem cum ne-a zis Andrei…” Dar acum era deja prea târziu.

Unul din lideri – o fetiță inteligentă, analitică, dar stresată de presiunea conducerii – începe să răcnească dintr-un adăpost de îngheață toată lumea. Latră ordine pe un ton puternic, pe care nu–ți vine să-l ignori și aduce o gură de aer proaspăt organizării taberei. Își aduce echipa în adăpost, îi organizează pe ceilalți, hotărăște cine stă la foc și cum să se rotească plantonul. Ulterior, la debriefing toată lumea a apreciat acel moment de ordine adus de Miruna.

Trece noaptea, vine dimineața, au loc și ultimele probe și ajungem toți la debriefing. Unii au dormit doar două ore ca să întrețină focul, alții au dormit opt, bine înfășurați în sacii de dormit și sub adăposturi solide, la construcția cărora nu au participat. Unii sunt uzi, alții mai puțin. Unii sunt obosiți, altora le arde de joacă, dar moralul este ridicat pentru că toți se bucură că au reușit să facă ceea ce le-am zis că va fi foarte greu: să supraviețuiască în siguranță într-un grup atât de mare.

Așa că am făcut un debriefing despre comunism și despre ideologia care a astat la baza acestei doctrine. Le-am vorbit participanților despre acel experiment deja vestit în care un profesor s-a apucat să facă media notelor celor din clasă și trecea în catalog doar media. Evident că de la examen la examen media clasei a tot scăzut până au ajuns să pice cu toții. Asta pentru că loazele au rămas loaze și s-au bucurat să stea pe spatele celor ce învățau bine, iar cei ce învățau bine au obosit și s-au sictirit la un moment dat să tot poarte toată clasa în spate. Voiau și ei la bere…

În cazul celor din tabără, dezavantajele unei alianțe ce forma un grup atât de mare, au fost evidente. Cei individualiști și care se bucurau să nu pună mâna la treabă preferând să aibă eterne explicații, motive și justificări și-au văzut problemele rezolvate de cei muncitori și activi. Cei ce ar fi fost dispuși să contribuie dar nu știau exact cu ce au fost lăsați în aceeași ceață pentru că nu exista o organizare coerentă și structura ierarhică din grup era aproape inexistentă, iar cei muncitori, cei proactivi, au făcut toată treaba în limitele lor, dar și ei resimțind haosul generat de inexistența unei viziuni coerente de organizare de tipul ”Tu aduci apă, tu aduci lemne, tu faci adăpostul AICI!” Mai mult, diversele tentative de organizare din partea liderilor, au fost la început întâmpinate cu replici de genul ”Nu îmi spune tu ce să fac că nu ești tu liderul meu.” ceea ce nu a făcut decât să complice lucrurile. Și exact asta se întâmplă când suntem toți ”egali” și avem pretenții că nimeni nu ne este superior. Da, și mie îmi sună cunoscut…

După această noapte, toți au fost de acord că a fost greu, dar că cei implicați și proactivi probabil nu ar mai fi avut energie pentru încă o noapte petrecută astfel. Iar asta este tipic pentru acest gen de dinamică.

Pe de altă parte, avantajele indiscutabile ale acestei alianțe au fost moralul extrem de ridicat (care i-a ajutat foarte mult în a trece cu bine noaptea – cu cântece la foc, dansuri și glume de le auzeam din tabăra de bază), eliminarea competiției dintre echipe ceea ce a lăsat participanții să se concentreze pe exercițiul de supraviețuire și coalizarea împotriva unui inamic comun (a mea și a jocului) ceea ce, de asemenea, le-a dat forță și energie pentru a trece de probe și de noaptea rece și udă.

Interesant a fost că, de la un punct, toți participanții au ajuns să regrete decizia de a se alia dar s-au ambiționat să mențină alianța pentru a ne demonstra nouă, instructorilor, că sunt în stare să o facă și că pot gestiona grupul până la final. Și le-a ieșit. Mai greu, cu avantaje și dezavantaje, dar le-a ieșit. Tare m-am bucurat pentru ei.

Totodată, mi s-a părut de admirat că cei mici au reușit să vadă pe lângă joc, au reușit să disocieze jocul de elementul de supraviețuie al taberei, și-au făcut conștient o ordine de priorități și au ales să ignore competiția pentru a se concentra pe ce era mai important. Poate lucrurile nu sunt atât de maro în ceea ce privește această nouă generație.

_

Articol de pe blogul lui Andrei Samoil, www.andreisamoil.ro.


Deprecated: Function wp_img_tag_add_loading_attr is deprecated since version 6.3.0! Use wp_img_tag_add_loading_optimization_attrs() instead. in /home/x32acdm1/public_html/wp-includes/functions.php on line 6031

Deprecated: Function wp_get_loading_attr_default is deprecated since version 6.3.0! Use wp_get_loading_optimization_attributes() instead. in /home/x32acdm1/public_html/wp-includes/functions.php on line 6031
academia
academia
Articles: 221