Cu capul în nisip sau zvârcolindu-ne să ne reinventăm

Am plecat pe 11 martie, seara. De ziua mamei mele. Am fost la părinții mei să îi dau mamei un cadou și apoi am plecat. În mod normal, am fi stat la masă, sau am fi ieșit la un restaurant. Îi spuneam mamei că încă nu îmi vine să cred că am ajuns să trăiesc așa ceva. I-am spus să vină cu noi. Nu a vrut. Trebuie să aibă grijă de bunici, iar ei nu vor și nu pot veni unde mergem noi, la altitudine.

Am plecat cu restul familiei la o cabană izolată, undeva la munte. Ni s-a părut mai sigur așa. Perspectiva petrecerii unei perioade lungi de izolare într-un apartament din București, cu Victor agitat cățărându-se pe pereți, părea mai grea decât să tai lemne și să mă gospodăresc, izolat, la munte. Mă simt vinovat că eu am această opțiune, iar alții nu.

Sunt îngândurat tot drumul. Parcă trăiesc într-un film prost. Ajungem la cabană, tai lemne, fac focul, pornesc apa, ne instalăm, îl culcăm pe Victor și, noaptea, târziu îmi pun un pahar de vin și pornesc o conexiune slabă la internet ca să mai aflu niște știri. Și atunci, privind peste ecranul laptopului la șura vecinului, la uliță, la munții și copacii care se zbat în vânt în lumina lunii, mă lovește:

Acesta este un punct de cotitură. După asta, lumea nu va mai fi niciodată la fel. PANICĂ. Simt că sunt în cădere liberă. Îmi fuge pământul de sub picioare. Tot ce am clădit se clatină: economiile noastre, dojo-ul de aikido, proiectul meu de suflet – Academia 1,61, echipa de instructori și angajați, sănătatea noastră, familia separată.

Oare dacă stau, îmi mănânc proviziile, mă îmbăt în fiecare seara și mă uit la toate serialele de pe Netflix, o să treacă? O să fie ca un vis urât? Dacă îmi sap o groapă cât să-mi vâr capul adânc în ea, o să treacă? Ar trebui să găsesc o soluție! Repede! Să revin la viața mea de acum câteva luni! Mă zbat. Vreau să mă agăț de ceva.

Decid să mă las în voia căderii… Oricum, nu am ce altceva să fac. Nu am control pe această situație și asta mă sperie. Îmi amintesc de un banc cu doi alpiniști care cațără un perete. Unul din ei cade în hău și dispare din raza vizuală a celui ce a rămas pe stâncă. Colegul său se apleacă și urlă: ”Băăăăă, ești bine? Te-ai lovit?” Iar din genune răsună răspunsul: ”Nu știu! Încă nu am ajuns la fund!”

Macabru. Dar așa mă simt, de parcă sunt în cădere și nu am ajuns la fund. Apoi, parcă ies din peșteră la lumină: Am făcut ce am știut, cît de bine am știut. M-am pregătit cât de bine am putut. Anii de predat tehnici de supraviețuire și reacție în situații de urgență și-au spus cuvântul. Am respectat algoritmii, am urmat regulile, am procedat corect și precaut. Mi-aș dori să lucrez în sistemul sanitar ca să pot să ajut mai mult, dar nu sunt cadru medical. Vreau să încerc să ajut altfel…

Identific în mine însumi etapele suferinței. Îmi propun să-mi las mintea să se obișnuiască și să ajungă în starea de ACCEPTARE. Aștept. Nu ajung la fund, dar nu mai sunt în vrie. Ca un parașutist care se echilibrează și se așează ”în stil”, pe burtă, pe curentul de aer. Acum am control. E mai bine.

Trebuie să mă reinventez. Toți trebuie să o facem. Viața nu va mai fi la fel… Mă gândesc că am pornit Academia 1,61 din dorința de a-mi aduce o contribuție cît de semnificativă la a imbunătăți lumea din jur. Îmi amintesc că scopul principal al Academiei 1,61 este educația. Dar nu orice fel de educație, ci una nonformală, amuzantă, prin joc, prin exerciții, prin discuții în grup, prin povești, prin debriefing și prin cât mai multă interacțiune umană. Timpul a adus rezultate mult peste așteptări, care au confirmat valoarea proiectului. Nu am spus-o noi, o spun părinții și, de fiecare dată, nu știu cum să primesc elegant remarcile pozitive. Dar ele sunt. E plin siteul nostru de testimoniale.

Deci, zic, să continuăm! Ok, așteptăm puțin cu taberele, dar putem să găsim alte metode pentru a ne îndeplini scopul. Convoc o ședință online cu angajații. Scriu mailuri cu sfaturi către toți instructorii, facem un brainstorming și ne punem pe treabă. Ideile încep să curgă. O să am timp să mă panichez când sunt mort. Până atunci, la luptă! De ce au nevoie copiii acum? De ce au nevoie părinții? Toți văd același film, toți sunt în izolare, stresați, plictisiți, cu copiii urcându-se pe pereți și o frică depresivă așteptând la ușă. Mulți duc dorul interacțiunii sociale veritabile. Păi să le dăm asta! Începe să curgă un alt val de idei: Webinarii gratuite, jocuri de echipă, club de filme cu discuții, alergătură online după indicii în familie. Cum făceam prin București, sau în pădure. Sau, și mai bine, în echipe de adolescenți. Cu mistere. Cu povești. Cu provocări șmechere, ca Balena Albastră dar safe, în casă.

Simt cum echipa se entuziasmează. E mai bine. Pare că am un oarecare control. Caut mânerul de comandă al parașutei. Japonezii au același cuvânt pentru criză și pentru oportunitate. Diferența o face doar contextul. La muncă! Să facem toți ce putem mai bine ca să ajutăm și ca să supraviețuim.

O să am timp să mă panichez când o să fiu mort!

_

Articol de pe blogul lui Andrei Samoil, www.andreisamoil.ro.