De ce acești copii sunt altfel?

Pornesc laptopul, îmi pun un tricou curat și mă conectez la Zoom. În câteva minute am în față un caleidoscop de ochi sclipitori și fețe zâmbitoare, trepidând de surescitare. ”Andrei, noi ne-am făcut o listă de argumente super șmechere! Ne-a plăcut filmul!”

Sunt într-una din ședințele de la Movie Debate Club – un program online unde ne uităm la filme de referință și apoi le disecăm mesajele și moralele în cadrul unor exerciții interactive de debate. Practic, împușcăm doi iepuri dintr-un foc. Este despre filme valoroase, cu mesaj și mai este despre cum argumentăm corect și eficient. Mai este și despre valori, despre alegeri, despre toleranță, ascultare și tot ce mai putem învăța din filme, dar, în principal, este despre filme și despre argumenație.

Astăzi dezbatem alegerile dificile pe care le-au avut de făcut personajele din ”A Few Good Men” – 1996. După câteva exerciții, urmează înfruntarea finală dintre echipe, meciul pe care toți îl așteptau cu nerăbdare. Dau startul uneia dintre echipe să-și prezinte argumentele. Au doar câteva minute. Un băiețel simpatic, de doar zece ani, ia serios o foaie de hârtie și spune hotărât: ”O să încep eu!” Văd în caleidoscopul de figuri cum colegii lui de echipă, mulți mult mai mari decât el (având 14, 15 sau chiar 17 ani), fac ochii mari dar nu îndrăznesc să îl întrerupă. Asta nu făcea parte din planul lor! Sunt contra-timp!

Începe să citească lent, cu poticneli de pe foaia de hârtie. Argumentele curg, exprimate frumos. Cred, din exprimare, că l-a ajutat cineva să și le formuleze, dar mi-e clar, din intonație și din cadență, că el chiar crede ce citește și că a înțeles foarte bine ce era de învățat din film. Nu prididesc să notez argumentele pe foaia mea de evaluare. Deja a marcat câteva puncte bune pentru echipa sa.

… și susțin acest argument pentru că echipa este cea mai importantă. (pauză) Spun asta pentru că tatăl meu este anestezist și se luptă chiar acum cu virusul COVID-19. De fiecare dată când vine acasă și ne povestește despre ce se întâmplă la spital, un cuvând apare de fiecare dată în ce ne spune: ECHIPĂ. (pauză, își trage sufletul, ridică ochii din foaie) Echipa este totul!”

Se lasă o liniște peste grup. Fețele colegilor lui de echipă sunt toate numai un zâmbet și le văd chiar de aici sclipirea de admirație din ochi. Aproape au uitat că merge cronometrul și a mai rămas doar un minut pentru a-și expune argumentele la care au muncit. Unul dintre ei se prinde, rupe tăcerea și se grăbește să mai puncteze câteva idei. Se oprește cronometrul. Văd că nu s-au strâns suficiente puncte. Echipa adversă este în avantaj.

Toată lumea îl felicită pe băiețelul mic pentru argumentele cu care a venit, chiar după ce anunț punctajele finale. Toți zâmbesc și niciunul nu îl ceartă pentru că le-a încurcat planurile. Îl roagă doar să le spună și lor, mai din timp. A fost superb. Rudy! Rudy all over again!

Și acum vin eu și mă întreb: De ce acești copii sunt altfel? Nu mă refer la flacăra de inteligență din micul băiețel ci mă refer la ceilalți adolescenți care l-au apreciat și l-au admirat deși, în final, au pierdut jocul. De ce ei sunt așa? Aud de la copii grămezi de povești despre bullying, despre grupuri de adolescenți elitiști, sau superificiali, sau cruzi, povești despre respingere, despre singurătate, despre dorința nesatisfăcută de acceptare. Pe multe le-am trăit și eu la vârsta lor. De ce în comunitatea noastră s-a creat o enclavă unde asta nu se întâmplă, ba dimpotrivă?

Recunosc că mi-am dorit acest lucru, dar nu știu să explic exact cum de am ajuns aici, cum am influențat și am format grupul și comunitatea în direcția asta. Mi-aș dori să știu, să înțeleg asta ca să pot să aplic aceste tehnici mai eficient. Nu știu cum i-am făcut pe cei care sunt apropiați proiectului Academia 1,61 să treacă peste prejudecata dată de efectele ingroup-outgroup. Nu știu, dar sunt tare mândru de ei.

Aparent, ar fi existat toate motivele să se întâmple opusul: Avem uneori și competiție, miezul grupului a trecut alături de noi prin niște experiențe grele, dificile care i-au unit dar care ar fi putut să îi facă și elitiști sau aroganți. Mulți sunt mari deja, aproape adulți, dar au rămas buni, pozitivi și continuă să accepte pe oricine cu brațele deschise, indiferent de vârstă sau performanțe. Poate sunt doar buni ca fond și am avut noi noroc.

Acum zece ani, un profesor îmi spunea: ”Andrei, vei vedea că vei avea studenții pe care îi meriți.” Am mai spus-o și o să o mai spun: Păi dacă pe ăștia îi merit, atunci sunt flatat. Sincer. Mulțumesc! Poate este doar noroc, dar tot sunt mândru de ei.

Săptămâna viitoare vom vorbi despre ”Inherit the Wind” – 1960. Sunt tare curios dacă vor fi în stare să vadă mesajul despre acceptare îngropat în spatele Procesului Maimuțelor.

_

Articol de pe blogul lui Andrei Samoil, www.andreisamoil.ro.