Despre Ioana, Nepal, limite pe care ni le punem singuri și realitate – Andrei Samoil

 

În 2009 am fost cu Ioana (draga mea soție) în Nepal. Ne propuneam să ajungem pe un vârf de 6200 de metri. Înainte de asta ne-am antrenat. Am alergat mulți kilometri, am alergat pe munte, ne-am pregătit cum am putut noi mai bine. A fost la fel de folositor ca o clismă înainte de a merge la dentist.

Acolo realitatea este alta.

La altitudine totul este diferit. Soarele prăjește, când vine norul și face umbră, în cinci minutetemperatura scade și cu trei zeci de grade, vântul taie, usucă și răcește, iar lipsa oxigenului face ca tot antrenamentul tău să fie fix vax. Dacă încercam să alerg zece metri, simțeam de parcă cineva mi-a dat un pumn în plex. După ce alergam (a se citi ”mergeam repede”), gâfâiam cinci minute. Antrenamentul de la altitudine mică este total ineficient sus. Acolo contează doar antrenamentul de altitudine (aclimatizarea) și starea mentală. Ambele țin predominant de persoană (fiziologic și mental) și mai puțin de istoricul ei sportiv.

Totuși, acest articol nu este despre Nepal. Nici despre mine. Nici despre antrenament, excursie sau altitudine. Este despre Ioana.

În acest context aspru și total nefamiliar, scoasă puternic din sfera sa de confort, Ioana, corporatistă pe atunci, s-a îndoit permanent de abilitatea ei de a ajunge pe vârf. Eram trei. Ioana, Radu (un prieten bun) și cu mine. Iar eu, ca un nesimțit, îi spuneam Ioanei:

”Uite, stai aici, la cabană, noi mergem înainte și te luam la întoarcere… după zece zile.”

”Ăăă… hai că mai merg!”

Ioana s-a îmbolnăvit. A făcut o toxinfecție alimentară. Ne-am oprit și am stat câteva zile pe loc. I-a trecut foarte greu și cu antibiotice puternice, cu spectru larg. Au fost zile oribile, cu febră, dureri de cap și diaree într-o cabană foarte rudimentară, fără toaletă și apă curentă. Norocul nostru că am dat peste câțiva doctori australieni care ne-au dat medicamentele. Apoi, când se simțea mai bine, Ioana a spus ”Hai că mai merg…”

Și a mers până lângă ghețar. Acolo a început din nou să se îndoiască de ea și de abilitățile ei de a ajunge sus. Trebuia să dormim câteva zile pe ghețar, în corturi, la -15 grade și să escaladăm un perete de 200 de metri de gheața.

I-am spus ”Așteaptă-ne aici dacă nu vrei să mai mergi…”

”Hai că mai merg și eventual mă opresc la tabăra de bază.”

Ioana s-a îndoit la ora 01.00 dimineața, înainte să plecăm spre vârf, s-a îndoit înainte să ne punem colțarii, s-a îndoit înainte să sărim o crevasă, s-a îndoit înainte să începem să urcăm peretele de gheață și, apoi, a ajuns pe vârf.

20090424-IMG_3551De fiecare dată îi spuneam ”Dacă vrei, rămâi și așteaptă-ne.” și ea îmi răspundea ezitant ”Hai că mai merg până la următorul obstacol.” Și a mers până sus, la 6200, pe vârf.

De acolo se vedea superb. Vedeam Everestul, Makalu, Cho Oyu, Nuptse, Ama Dablam. Vârfuri legendare, mult mai dificile, care păreau a fi la o aruncătură de băț. Și apoi am coborât.

Am coborât peretele de gheață, am coborât zona crevaselor, am coborât ghețarul, am ajuns pe zona de piatră, iar Radu și cu mine ne împleticeam . Eram rupți de oboseală și amețiți de la altitudine. Ioana parcă era Road Runner. Efectiv nu puteam să ținem pasul cu ea. Într-un final am ajuns la tabăra de bază. Noi, băieții, am căzut lați iar Ioana încă avea energie, ne filma și nu putea să adoarmă.

Următoarele zile, pe drum, acum relaxată, Ioana era îngândurată și pierdută.

Îmi spunea: ”Știu că m-am îndoit de mine la tot pasul. Când am plecat, eram convinsă că nu voi putea ajunge în vârf. Am fost permanent la un pas de a renunța. Și, totuși, am ajuns. Îmi dau seama că mintea mea mi-a pus permanent bariere și că, de fapt, limita mea fizică este mult mai departe decât am crezut eu.”

”Bravo, sunt foarte bucuros pentru tine!” îi spuneam eu.


”Dar acum mă roade altceva! Dacă acum îmi este clar că nu aici este limita mea, dacă am putut să fac ceva ce nu concepeam să fac când am plecat la drum, oare ce altceva pot să fac și nu mă încumet pentru că mă limitez singură?!!! Cât potențial nerealizat am?”

Atunci, mergând alături de Ioana pe dealul pietros și arid din Nepal, la 5000 de metri, remarcând că nu mai gâfâim pentru că ne aclimatizasem, mi-am dat seama că am învățat o lecție tare valoroasă: The sky is NOT the limit!

Articol preluat de pe blogul personal al lui Andrei, www.andreisamoil.ro.

0 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*