Două vorbe și o poveste - blog Andrei Samoil

Cea mai mare satisfacție pe care o găsesc în cadrul programelor pe care le organizăm este acel moment când vezi că mesajul tău a ajuns la urechile și în mintea participantului (și a părintelui său), că l-a înțeles și îi este de ajutor. La fel de plăcut este și să ai aproape oameni cu care constați că împărtășești valori similare. Atunci simt că sunt pe drumul cel bun.
Zilele trecute am primit acest mesaj de la mămica lui Tudor – un mic și curajos participant la programele Academia 1,61. Îl voi reproduce integral, mai jos:

”Am ajuns la Academia 1,61 prin ceea ce numesc oamenii care se pricep la asta “cercetare de piata”.Nu cred in Facebook, asa ca sunt probabil singurul marketer corporatist din Romania care nu are. Asa ca nu am aflat despre ei din recomandari sau ads. Timpul nostru ca familie ni se pare prea valoros‎ ca sa-l impartim cu un televizor, asa ca nu stiam nimic despre vedetele din companie. (Poate mai bine… – n.a.)
Am pornit de la o nevoie de baza: unde mergem in vacanta? Asa ca am facut o lista de dorinte: activitati pt pustiul nostru de 10 ani, un mediu in care sa mai fie copii apropiati de varsta, sa dureza cateva zile (dar nu prea multe), sa fim intr-un grup in care sa ne simtim bine, organizatorii sa aiba experienta in astfel de lucruri, sa avem activitati si pt noi – parintii, si de impartasit cu Tudor, sa avem un loc decent pt dormit si mancat, sa nu petrecem zile pe drum pana la locatie. A, da, si sa ne permita buzunarul. (deja trecusem printr-o experienta nu prea reusita intr-o tabara anterioara, asa ca stiam ce nu ne dorim) Deci, oameni cu pretentii… normale, as zice.
Si, cu filtrele de mai sus in cap, am dat search pe Google “tabere de familie”. Lista a fost initial destul de generoasa. Insa, una cate una, fiecare dintre oferte au picat pe cel putin 2-3 dintre filtrele mentionate.

Academia 1,61 a ramas cat de cat pe linia de plutire (nu stiam toate detaliile taberei, dar nu aparuse nimic sa ne determine sa spunem “nu”). Am gasit un Open day organizat de ei, asa ca mi-am luat baietii pe sus sa mergem sa vedem ce-i acolo.
Trei ore – atat mi-a luat sa-mi fac o idee despre tipul de educatie livrata, despre abordarile folosite si despre profesionalism. Asa m-au convins.
Nu mai aveau locuri la tabara de familii, dar aveau locuri pt taberele de copii.
“Eu – sa-mi trimit copilul singur in tabara? Nuuu, nu se poate. “
Ca orice mama obsedata de control si usor ipohondra cand vine vorba de singurul copil, m-am dus cu lista de intrebari: ce faceti in caz de accident?, aveti ajutor medical?, Cata experienta aveti in astfel de organizari?, ii lasati de capul lor sau au activitati toata ziua?, daca nu se satura dintr-o portie de mancare, primeste supliment? Cat de departe sunteti de Bucuresti? Etc etc
Apoi, ca orice mama curajoasa, mi-am trimis copilul in prima tabara din viata lui. Cu Academia 1,61. Dupa 3 ore de intalnit si un telefon.

Se spune ca dupa orice interventie chirurgicala, primele 24 ore sunt critice. Desteapta vorba. Asa este si cand iti pleaca de acasa copilul. Prima data. Oscilezi intre “Ce naiba a fost in capul meu?” si “Era timpul sa-si ia zborul”. Am dormit cu telefonul in mana, am dat mesaje, am‎ sunat, am mancat o punga de seminte si am facut 5 km in vastul nostru apartament de 35 mp. Evident, spre distractia sotului meu, care glumea ca sa nu se enerveze.
Si s-a intors, domnule, copilul acasa. Bine, sanatos, fericit. Cand mi-a intrat pe usa, a zis: “Ma inscrii la toate taberele pe care le organizeaza. A fost super!”. Stiti senzatia aia de ridicat muntele de pe suflet? Mie tocmai mi se ridicase intreg Pamantul de pe inima. Aka Terra.

Doua zile mai tarziu l-am sunat pe Andrei sa-i cer feedback despre copilul meu. Uneori, greselile parintilor se vad atat de evident in comportamentul copiilor… Si m-am gandit ca el, cu experienta pe care o are, va putea sa-mi atraga atentia daca este ceva evident gresit in ceea ce fac. M-am prins ca astia mici nu vin cu manual de utilizare, asa ca incerc sa invat mereu de la cei mai buni decat mine. Va recomand din suflet sa faceti asta. Mie mi-a prins bine, bine. (evident, nu va voi povesti despre ce mi-a spus ca am de pastrat un secret profesional mama-copil).

Buun. Am scapat cu bine din asta, promitandu-mi in sinea mea ca nu mai trec prin asa ceva cel putin 6 luni, sa am timp sa-mi revin. Si m-am tinut de promisiune. Fix doua saptamani. Primesc apel de la Academia 1,61 ca, daca imi doresc, il pot lua pe Tudor intr-o alta tabara. De catarat. Adica munte, stanca si copilul meu. Am zis DA la urgenta ca mi-era teama sa nu zic ”nu” daca incep sa-mi treaca diverse imagini prin minte. Am zis DA, apoi mi-am intrebat sotul si copilul daca Da-ul meu e si al lor. ‎Tudor a chiuit de fericire, sotul meu m-a pus sa-i jur pe rosu ca nu mai fac scena de la prima plecare.

Ne ducem sa ducem copilul dimineata la autobuz si aflam ca “acum e mare” (prima tabara fusese de “mici” – Minions). Si ca trebuie sa aiba grija de medicamente si de lucrurile lui. Pulsul meu a crescut instantaneu cu gandul “abia a invatat sa-si lege sireturile…”. Am tacut si i-am dat pustiului meu borseta cu medicamente. Eram deja iesita din zona lui de interes (drept dovada, n-a avut timp sa se uite pe geam la plecare sa-mi dea semn cu mana, ca sa ma simt si eu utila).
Patru zile mai tarziu, apare al meu cu niste vanatai de picioare si zgarieturi pe corp de-am crezut ca se luase la bataie cu o tufa de trandafiri. Si cu un zambet pe fata de zici ca nu mai avea loc pe cap. Ii fac inspectia tehnica si-l intreb‎: “Wow, pe astea le ai de pe stanca? Esti ok?”.
Imi raspunde (intrerupand viteza de povestit cadrul imaginar al taberei):“Nu, pe stanca nu m-am lovit, am alunecat pe-o piatra in drum spre cabana”. Cazuse omul in mijlocul drumului, julit tot, pt ca se impiedicase de-o piatra. Peretele de stanca n-a avut nimic cu el, piatra a fost problema. N-am stiut daca sa rad sau sa rad, asa ca am ras in hohote.

Una peste alta, dupa 4 zile de tabara, Tudor al meu a venit un copil schimbat. Nu dramatic, nu monumental. Dar schimbat. Are mai multa incredere in el (pentru ca stie ca s-a luptat cu stanca si a invins), isi rationalizeaza frica de cate ori apare (pentru ca l-a ajutat cadrul imaginar sa invete concret cum sa faca asta), are rabdare cu cei care au luptele lor interne (pentru ca a vazut la Andrei cum se face).
(Cadrul imaginar, adică povestea interactivă a taberei prin care noi încercăm să livrăm o morală interesantă și utilă. În acest caz, cadrul imaginar a fost cu spritul malefic ”IT” care se hrănea cu frica celor mici, iar ei erau invitați să găsească diverse soluții și strategii pentru a-i face față, indiferent dacă era vorba despre identificarea și confruntarea fricilor sau o planificare atentă care să le elimine cu totul – n.a.)
Mai mult decat toate cele de mai sus insa, copilul meu a gasit un loc unde valorile noastre de familie sunt impartasite: este acceptat asa cum este, este ajutat sa-si depaseasca temerile si sustinut sa se ridice cand a cazut, este alaturi de copii autentici cu valori de moralitate, respect si ajutor. Si, in sfarsit, a intalnit si alti adulti in afara de noi care il trateaza cu respect, apreciere si intelegere.

Multumim, Academia 1,61.”


În semnătura Adrianei apare: ”Fii bun și când nu te vede nimeni”

_

Articol de pe blogul lui Andrei Samoil, www.andreisamoil.ro.

0 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*