Inorogul

Afară este vânt, lapoviță și tot grupul stă lipit de soba cabanei ce păstrează căldura lemnelor ce au ars noaptea trecută. Stăm toți zâmbind și vorbim despre munte, etică, despre grup, despre oameni de echipă, iar căldura ce simt că vine de la participanții adolescenți este infinit mai puternică decât cea a focului din sobă. Aici am găsit un inorog.

Un inorog (în engleză ”unicorn”) este un animal mitologic, rar, ce arată ca un cal, alb, are un corn în frunte (ca un pește-spadă) și uneori are puteri magice. Cei mai mulți spun că este imaginar, că nu există, alții spun că ar exista, dar se ascunde bine. Eu am întâlnit unul.

La Academia 1,61, în unele tabere, dăm și premii, în funcție de profilul activității. Nu sunt cine știe ce premii, sunt mai mult simbolice, pentru a recompensa și a confirma o atitudine, un efort sau un rezultat muncit. Oricum ar fi ele, ne tot preocupăm să găsim premii și obiecte haioase, utile și dezirabile de participanți. Așa am ajuns sa facem buff-uri personalizate (sau, mai corect denumite, gulere tubulare) care pot fi folosite într-un milion de moduri, au zeci de întrebuințări utile și, cel mai important, sunt unice. Doar la noi se găsesc acele modele.

Așa că, fără să ne dorim inițial acest rezultat, buff-ul Academia 1,61 a devenit foarte rapid o confirmare a experienței și a reușitelor în programele noastre. Și toți participanții își doresc unul. Mai ales că acea eșarfă se câștigă, nu se primește sau se cumpără.

Divi nu făcea excepție. Un băiat tăcut, timid, muncitor și hotărât, Divi a tot venit în taberele noastre, dar nu a reușit să câștige niciun buff. Nu i s-a legat, deși de fiecare dată a fost aproape. Dar își dorea unul. Și-l dorea tare, dar, cum spunea el, ”nu să-l primească ci să-l câștige.”

Asta până la drumeția noastră prin zăpadă. Aici, cadrul imaginar a fost despre o ceată veselă de pitici ce (la fel ca în Hobbitul lui Tolkien) se avântă să găsească ”Inima muntelui” ascunsă în minele din Moria, pe versanții abruptului Erebor (care era de fapt masivul Piatra Craiului). Am fost găzduți la Cabana Garofița Pietrei Craiului de doi ”gnomi” (Gelu și Mihai) neașteptat de calzi, drăguți și primitori, așa cum erau odată cabanierii de munte și ne-am bucurat de cabana curată, organizată și foarte călduroasă din toate punctele de vedere.

În această tabără, participanții nu au avut un concurs propriu-zis. Ceata de hobbiti trebuia să găsească împreună Inima Muntelui (nestemata Arkenstone) – o stalagmită de gheață ce se formează iarna la intrarea în peșteri – și să o aducă gnomilor. Atât.

Numai că, aici am întins o capcană. Le-am spus participanților că va obține comoara (premiul) numai cel ce posedă piatra. Și doar el. Nimeni alticineva. Voiam să vedem dacă toate poveștile noastre despre grup, despre echipă, despre altruism pe munte și despre grijă pentru colegii de drumeție au avut vreun efect sau pălesc în fața unor premii.

Nu mică ne-a fost bucuria să vedem că cei mici nu au picat în capcana noastră ci, încă de la început, s-au organizat și au riscat convenind să împartă comoara egal între toți cei din cetă. Au riscat pentru că nu știau dacă poate fi împărțită comoara, dar și-au asumat acest risc și au păstrat convenția până la sfârșit. Nu s-au întrecut pe traseu spre peșteră, nu s-au alergat nici la coborâre, nu și-au furat ”nestemata”, au avut încredere unii în alții. Dar nu atunci am găsit inorogul.

La sfârșit, când grupul a primit ”comoara” (o pungă plină cu tricouri, buff-uri și alte obiecte care să ajungă la toată lumea), așa cum au convenit, au împărțit-o în mod egal. Dar după câteva minute, și-au dat seama că Divi nu luase nimic. Văzând că nu sunt suficiente buff-uri pentru toată lumea, Divi, deși își dorea cu ardoare unul, nu a vrut să emită pretenții asupra unuia și, mai mult, și-a donat obiectele ce îi reveneau lui în favoarea altora care ”se bucurau mai mult la ele”.

Văzând asta, mai mulți din grup s-au oferit să facă schimb sau să îi dea buff-urile lor, dar Divi era ferm pe poziție și le tot spunea că ei se bucură mai tare de ele și că el este OK.

Doar că eu știam mai bine. Îmi aminteam tabăra de spraviețuire de anul trecut când Divi îmi povestea că venise decis să câștige un buff și că ăsta era singurul său regret legat de experiența din tabără.

Așa că, de lângă soba ce se răcea încet, în podul cald al cabanei, am povestit grupului de pitici despre cât de prețios este acest gen de sacrificiu și, mai ales, mentalitatea ce stă la baza acestei atitudini. Le-am spus că alături de oameni care gândesc așa mi-aș dori eu să merg la munte (sau oriunde în lumea asta), alături de oameni în care pot să am încredere și care înțeleg ce înseamnă să ai grijă de grupul și de coechipierii tăi. Le-am spus că acesta este genul de om care se va opri să își ajute colegii chiar când lui îi este greu, care nu va abandona pe nimeni și pe care poți să te bazezi că te va ajuta dacă i-o vei cere. Și i-am dat buff-ul meu.

A comentat puțin, am insistat, mi-am cerut scuze că este scămoșat și folosit, i-am spus că îl mertă cu prisosință și l-a luat. A spus un ”Mulțumesc, Andrei!” apăsat, dar în care am citit mai mult decât cuvinte și l-a înfășurat în jurul mâinii. La fel de bine putea să și-l înfășoare pe cornul din frunte.

Articol preluat de pe blogul personal al lui Andrei, www.andreisamoil.ro.

0 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*