Politică de supraviețuire

Nu, nu m-am apucat să scriu despre politică. Este doar un articol despre tabăra noastră de supraviețuire din acest an. Rezultatul din tabără a fost dezamăgitor din punct de vedere etic, dar am evidențiat prin jocul nostru un comportament social foarte interesant.

În fiecare an avem o astfel de tabără, mai dificilă, cu cortul (și fără), în sălbăticie, la câteva ore de mers de orice drum. În fiecare astfel de tabără, după ce am apucat să predăm toate informațiile de care participanții au nevoie, organizăm un joc asemănător unei aplicații de război în care adolescenții au ocazia să testeze ce au învățat și să supraviețuiască minim 24 de ore (sau 45 de ore în acest an) cu resurse minime și fără cort, participând la probe și fiind în continuare în competiție cu alte echipe.

În acest an, cadrul imaginar era despre Al Doilea Razboi Mondial. Au fost 8 echipe, fiecare reprezentând câte o țară, iar fiecare echipă avea câte un atu față de celelalte. Două aveau câte un om în plus, două aveau bani în plus, altele erau compuse numai din veterani, iar două aveau acces la mâncare în timpul jocului. Țările se luptau între ele pentru puncte de victorie care puteau fi câștigate la probe (faceți focul contra cronometru, fierbeți apa etc.), la întemeierea unei alianțe și la atacarea (și stingerea) focului din baza unei echipe adverse. Totodată, punctele de victorie se mai puteau cumpăra cu bani, la sfârșitul jocului.

Interesant a fost că niciuna dintre țările beligerante nu a jucat un joc agresiv, niciuna nu a plănuit stingerea focului unei țări inamice. Asta parțial din frica retalierii și, parțial, dorind să se concentreze pe supraviețuire. Ne-am bucurat să vedem că ordinea priorităților a fost una corectă și că nu au uitat de tehnicile de supraviețuire pentru a juca jocul. Dar nu asta a fost interesant.

Evident că s-au făcut alianțe. Asta ne așteptam și ne doream. Deși echipele au fost făcute pe prietenii, ele s-au aliat la început două câte două, în funcție de resursele pe care și le doreau. Din aceste patru alianțe create (dintre care unele absolut atipice pentru istoria războiului, cum ar fi Marea Brtianie aliată cu Germania), s-a evidențiat una – Japonia și Franța – alianță bazată primordial pe confortul emoțional al membrilor ei. La terminarea jocului, la debriefing, ei povesteau la foc cât de bine s-au simțit împreună, cât de mult confort le-a adus faptul că știau că nimeni din echipă nu urma să trădeze și cât de bucuroși au fost să vadă că oricând unul dintre ei era obosit și nu putea să facă un anumit lucru, se găsea întotdeauna cineva care să îl ajute și să îl protejeze. Japonia și Franța, practic, de la începutul jocului nu au mai fost două țări, două echipe, ci una singură, iar rezultatele nu au întârziat să apară: această alianță a dominat zdrobitor probele câștigând majoritatea punctelor de victorie din probe tocmai datorită unui moral puternic și a unei organizări foarte cerebrale și analitice.

Interesant a fost răspunsul celorlalte echipe: Ele s-au coalizat împotriva Japoniei și Franței și au format o alianță mare, de 19 persoane. În această alianță era haos deși, după prima noapte, s-au mutat în aceeași tabără și ar fi trebuit să se descurce mai ușor. Se țipa mult, nimeni nu voia să-și asume mai nimic și aștepta ca alții să facă treburile grele. Erau multe certuri, multe discuții și prea puțin consens. Interesul a scăzut pentru probele ce generau puncte de victorie, iar echipele care se simțeau mai slabe nici nu se mai chinuiau să se implice. Liderul echipei Americii –  o fată mai mare ca vârstă și mai vocală –   a reușit să-i organizeze prin tabără, dar a uitat de coechipierele sale, două fete care s-au bucurat să stea pasive și să nu se mai implice deloc în eforturile alianței și nici ale țării lor.

La final, înainte să se termine jocul, în alianța mare erau trei echipe care se puteau înfrunta pentru câștig și bineînțeles că se certau între ele. America nu era printre ele. Plănuiau să pună toți banii alianței la comun pentru a da cele mai multe șanse de câștig unei echipe din alianța lor. Astfel, întrucât nu au putut ajunge la un consens, au dat toți banii echipei Americii pe motiv că liderul american i-a ajutat cel mai mult în organizarea taberei. La fel au pus banii la comun și cei din alianța mică dar nu au putut contrabalansa resursele a 19 persoane. Japonia a pierdut la un singur punct de victorie diferență.

Și iată că, astfel, a fost desemnată câștigătoare America cu două fete pasive ce au stat tot jocul ”la remorcă” și un lider vocal, bun gospodar și organizator, dar neimplicat în strategia jocului și mediocru la probe.

Pentru noi, organizatorii, a urmat un debriefing tare greu de ținut. În orice program Academia 1,61 ne dorim să existe o morală, o lecție, ceva de învățat. Până la urmă, suntem un program educațional. Totuși, morala ”Așa e în viață: Câștigă ăia mulți, care țipă tare și nu neapărat cei mai competenți” ni s-a părut prea dură și cinică.

Așa că am folosit acest prilej să povestim mult despre ”ingroup/outgroup”: Evident că am respectat regulile jocului, am desemnat câștigătoare echipa Americii, și apoi am pus grupului următoarea întrebare: ”Acum, că jocul s-a terminat, dacă ar trebui să desemnați subiectiv o echipă care v-ați dori să câștige, care echipă ar fi aceea?”. Din 26 de participanți, majoritatea covârșitoare i-a nominalizat pe japonezi și francezi, doar câțiva au menționat Germania și nimeni pe americani.

”Și atunci, de ce câștigă America? ”

”Pentru că așa vrea mușchii noștri!!!” mi-a răspuns râzând nepăsător un băiat creț și la fel de neimplicat în echipa sa ca cele două mici americance.

”Ca să câștige cineva din alianța noastră!”, mi-a spus altcineva.

Și exact ăsta este mecanismul, le-am explicat. Suntem mult mai înclinați către a lua decizii bazate pe emoții și instinct de trib dacât bazate pe logică și simț etic. Așa este cablat creierul nostru pentru a ne ajuta să supraviețuim. Vom avea tendința de a fi de acord cu grupul din care facem parte doar din frica (inconștientă în acest caz) de a nu fi excluși din el. Totodată, suntem inerent părtinitori cu cei cu care ne simțim ca făcând parte din același grup.

Mai mult, apartenența la un grup, rasă, echipă, alianță, ne face instinctiv mult mai puțin empatici către membrii altor grupuri. Și astfel, inconștient, sunt mult mai înclinat să angajez un alb decât un negru sau un arab, îmi este și greu să le înțeleg valorile, suntem suspicioși cu cei de alte naționalități și, în wide-game, câștigă America doar ca sa nu câștige cineva din altă alianță.

În plus, deși alianța Japonia-Franța a funcționat excelent: s-au simțit bine împreună, au aplicat excelent tehnicile de foc, adăpost, supraviețuire și au dominat în probe, au făcut o gravă eroare: i-au ignorat pe cei mulți. Iar, indiferent dacă ne place sau nu, cei mulți nu trebuie ignorați căci ei ne vor decide viitorul.

  

Un filmuleț drăguț care vorbește cam despre același lucru:

0 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*