Sunt doar copii!

Sunt doar copii. 12 copii care au plecat cu noi la munte. Au plecat să treacă trei munți în șase zile. Nu știau la ce se înhamă. Sunt doar copii.

Sâmbătă dimineață ne dăm jos din tren și ne cărăm rucsacii încărcați cu corturi, saci de dormit și mâncare spre telecabina din Bușteni. Mă uit la grup și îi văd cum încep să se împrietenească.

Suntem 16 cu totul. Cei 12 copii și patru instructori. Doi dintre instructori abia au făcut 18 ani. Și ei sunt copii. Ne propuneam să trecem trei munți în șase zile. Să trecem peste Bucegi, Piatra Craiului și Iezer, în mai puțin de o săptămână. Miruna este cea mai mică. Are 12 ani. Divi este cel mai mare. Are 16 ani.

Am organizat această tură numai pentru ”veterani”, numai pentru cei ce voiau să se îmbarce alături de noi într-o aventură memorabilă, dar trecuseră prin cel puțin o tabără de supraviețuire. Trebuia ca cei care se avântau în această aventură să-și fi pus problemele de organizare și lucru în echipă pe care le ridicăm în taberele noastre. Totuși, sunt doar copii.

Ajungem sus, pe platou, ieșim din telecabină în soarele arzător și îi simt pe copii cum abia așteaptă să iasă din hoarda de turiști ce se cațără pe Sfinx și fac selfie cu Babele. Îi opresc cu greu ca să facem poza de ”before”. Le va trebui. Este ora 13.00. Încă nu știu ce-i așteaptă. Sunt doar copii.

Dani remarcă câteva fete încălțate cu papuci cu blăniță. Spune că papucii arată ca niște șobolani și tot grupul râde.

Mergem spre Vf. Omul și traseul ne ia obișnuitele două ore și jumătate. Este plin de lume pestriță, cu mai mult sau mai puțin echipament, cu biciclete, câini și copii mici, fiecare cu planul sau drumul său. Deja copiii stau la un loc, formează un grup strâns și simt deja că au misiunea lor.

Le mai spun o dată că tura asta este despre echipă, despre grup, că va fi greu și că va trebui să ne ajutăm între noi. Nu știu dacă chiar mai era nevoie să o fac…

De la Omul, coborâm spre Bran, pe triunghi galben, spre Ciubotea. Lăsăm in dreapta Hornurile Mălăieștiului, trecem pe lângă Turnurile Țigănești și coborâm în Căldările Ciubotei. Aici nu mai este nimeni. Suntem singuri pe munte. Drumul este abrupt, iar genunchii ne dor. Este prima zi.

Coborâm mult și pare că nu se mai termină. Toată lumea este obosită.

Corina calcă strâmb și cade. Le mai vorbesc o dată despre siguranță, despre atenție și despre a face lucrurile pe rând, cu cap, fără grabă, dar drumul nu devine mai ușor. Coborârea abruptă, cu rucsacii grei, cu soarele care stă să apună, nu îmi susține sfaturile. Corina este bine, nu s-a lovit, așa că mergem mai departe și ajungem pe ultima geană de lumină la o cabană forestieră dezafectată și mai apoi la refugiul Salvamont de mai sus de satul Poarta.

Acolo nu este nimeni. Aș fi vrut să cer un sfat despre unde putem pune corturile ca să nu deranjăm. Nimeni. Totul este ferecat și s-a lăsat și noaptea. Auzisem zvonuri că s-ar fi desființat echipa Salvamont Bran dar parcă este mai dur să vezi efectele. Refugiul este închis și trist.

Campăm în curtea cabanei și dau drumul la primusuri. După un foarte scurt moment de haos, cei mici se organizează repede, își ridică corturile și vin cuminți la masă. Se vede că au experiență. Nimeni nu urlă, nimeni nu strigă, știu toți ce au de făcut și nu mai trebuie să le spunem noi.

Ne culcăm obosiți, cu mușchii gambelor încă pulsând în sacii de dormit.

Dumincă ne strângem corturile și ne continuăm drumul. Ajungem înapoi în civilizație, pentru scurt timp, după coborârea din Bucegi.

În Bran ne tragem într-un colț, feriți de coloana de turiști de toate națiile, amatori de Dracula și Casa Groazei. Ne căutăm un loc cât de cât ferit, lângă un supermarket de unde ne luăm provizii pentru zilele următoare.

Cu rucsacii grei acum, plecăm spre Măgura. Mergem o vreme pe drum, printre mașini, claxoane și pițipoance cu ”șobolani” în picioare. Nici eu nu înțeleg moda asta.

După câteva minute, vedem un indicator pe care scrie ”Măgura – 1 oră”. Ne bucurăm pentru că pare a fi o scurtătură față de cei 11km pe care știam că îi avem de parcurs. De fapt, nu este. Cel ce a pus acel indicator era ori foarte beat, ori fumat, ori era Superman. Facem cinci ore până în Măgura, după ce escaladăm vreo două dealuri abrupte și ne prinde ploaia.

De fapt, nu ne plouă ci dă peste noi o furtună în toată regula, cu grindină, ceață și apă care cade aproape orizontal. Cei mai mulți dintre copii sunt uzi, iar în picioare au peștișori. Poate data viitoare mă ascultă și își iau toți parazăpezi.. Oricum, la ce ploaie a fost, echipamentul trebuia să fie de top ca să reziste.

Ajungem seara la căbănuța pe care o am la Măgura. Este o casă aproape terminată dar încă nemobilată, așa că dușumelele de lemn vor fi perfecte pentru șleahta noastră de aventurieri. Copiii abia așteaptă să intre, să iasă din ploie, să ajungă într-un loc uscat și cald. Brusc, toată casa se umple de troace multicolore puse la uscat, iar noi ne strângem cu izoprenele în jurul șemineului.

Luni stăm, lenevim și spunem povești. Prognoza este rea așa că așteptăm să treacă ploile mocănești și ceața ce bântuie dealurile din jur. Creasta Pietrei Craiului nu se zărește. Este în spetele căciulii caracteristice de nori. Este bine că așa ni se mai refac și nouă picioarele care ieri arătau prea zbârcite de mers și apă.

Le fac copiilor grătar cu ce am cărat din Bran. Ne bucurăm toți să renunțăm la supe la plic încălzite la primus și să băgăm câte un mic cu pâine și muștar. Apoi, culegem mere din curte și le fac o plăcintă mare cu mere. Am luat chiar și frișcă…

Ne batem pe plăcintă, în fața șemineului, în timp ce focul trosnește molcom, iar apoi stăm toți la povești și râdem până nu mai putem. Îmi place tare mult de copii cum stau toți împreună, se simt bine și nu simt nevoia să facă tradiționalele bisericuțe.

În noaptea asta vor să doarmă toți la un loc, claie peste grămadă, în jurul șemineului. Nu mai vor să se ducă în camerele lor. Sunt doar copii!

Marți plecăm din nou la drum. Încuiem casa și plecăm spre Șaua Joaca, apoi spre Poiana Lespezi și de aici începem urcușul spre creasta Pietrei Craiului.

Este greu. Vremea este destul de bună, nu mai sunt semne de ploaie, dar urcarea este abruptă. Stau în față ca să nu pierdem semnele și copiii gâfâie cuminți în urma mea. Stau în monom (în șir indian), deși nimeni nu le-a impus asta, stau grupați și nimeni nu vorbește. Din când în când, câte unul din ei, după câte un prag, se întoarce la cel din spatele său și îi întinde mâna: ”Pot să te ajut?”.

Dimineață, înainte să plecăm din Măgura, chiar și cei care la începutul turei păreau mai individualiști, după ce își terminaseră bagajul, stăteau în mijlocul cabanei și strigau: ”Eu mi-am terminat treaba! Are cineva nevoie să îl ajut?”. Sunt doar copii!

Ajungem în creastă și începem să mergem pe marginea prăpastiei ce se deschide spre vest. După câteva minute găsim coborârea și începem să descățărăm Piatra Craiului. Îi împart în trei echipe ca să trecem mai ușor de porțiunile dificile și ca să micșorez riscul de a da cineva la vale o piatră. Copiii sunt cuminți, înțeleg foarte repede ce trebuie să facă și toți, fără excepție, se întorc permanent la colegul de deasupra lor și îi indică unde să pună picioarele. Tot grupul vorbește încet, dă indicații scurte, nimeni nu țipă, nimeni nu zbiară, iar după porțiunile dificile bat palma.

Îi asist pe toți la singurul cablu montat pe traseu. În rest, nu este nevoie să le mai spun prea multe. Sunt doar copii!

Ajungem la ora 18.00, la Cabana Garofița Pietrei Craiului. Cred că asta este cabana mea prferată. Ne întâmpină Gelu, zâmbitor, cald și prietenos, ca de fiecare dată. Este puțin supărat că nu prea trece lumea pe la el și că nu mai merge lumea pe munte cum ar trebui. Lasă, Gelu, acum am venit noi! Îl întreb dacă ne lasă să punem primusul undeva să încălzim apă și îmi spune că a pus deja oala la foc, pe aragaz. Probabil ne auzise de pe drum…

Seara luăm chitara din cui și copiii cântă până târziu. La un moment dat îi trimit la somn pentru că știu ce îi așteaptă mâine. Comenteză puțin, dar se culcă bucuroși că au ocazia să doarmă pe o saltea. Sunt doar copii!

Miercuri este greu. Plecăm spre Iezer. Mergem mult pe niște drumuri forestiere și mă orientez greu.

Mi-a spus Gelu că semnele sunt vraiște pe partea asta, dar nu credeam că este chiar atât de rău. Navigăm printr-un labirint de drumuri ale exploatărilor forestiere, găsim semne foarte greu și fac pe Winnetou. Încerc să ajung la o stână (care știu că este în drumul nostru) așa că urmăresc urmele și căcărezele proaspete de oaie. Nici vremea nu este prea bună. Suntem în ceața și din când în când ne mai stropește ușor ploaia.

În sfârșit, ajungem în gol alpin, iese soarele, norii se sparg și urcăm prin iarba înaltă. Nema semn, caca potecă. Caca de oaie. Suntem pe drumul cel bun.

Pe măsură ce ne apropiem de Creasta Iezerului, intrăm din nou în nor. Din nou mă orientez foarte greu, doar cu harta și busola, după curbele de nivel. Trebuie să ținem creasta!

Când reușim să urcăm o creastă secundară, din nord ne izbește un vânt rece și puternic. Ne îmbrăcăm repede cu hainele de ploaie. Harta și busola ce îmi stau agățate de gât, acum flutură la orizontală. Simt cum încet îmi paralizează fața. Îmi trag buff-ul cât mai bine și continuăm să urcăm.

La un moment dat, simt că este prea mult, cobor grupul pe un versant sudic, la adăpost, și facem o pauză mai mare. Copiii mănâncă liniștiți, împart mâncarea și fac glume. Din când în când mai aud un ”Mai are cineva cârnat uscat? Da, uite aici!”. Sunt doar copii?

Mă asigur că nu îi ieste nimănui frig și continuăm drumul pe creastă, până pe Vf. Păpușa. Acolo avem semnal. Vedem că în zilele următoare se anunță furtuni cu descărcări electrice așa că hotărâm să nu ne prindă furtunile de mâine pe creastă.

Mai mergem puțin în lungul crestei și ne lăsăm în jos spre cabana Cuca. Deja este târziu și nu știm dacă avem timp să ajungem la cabană pe lumină. Încercăm.

Nu reușim. Este clar. Găsim un loc ferit, aproape de pădure unde ne înghesuim corturile. Astăzi nu mai trebuie să zic nimic. Doar ”Eu zic să stăm aici” și copiii se organizează singuri. Unii pun cortul, unii se ocupă de apă, unii de primusuri. În câteva minute stăm toți cu cu câte un ceai în mână și glumim la stele.

Ne culcăm în timp ce picioarele noastre încă mai merg în gând. Am urcat o diferență de divel de 1300 de metri în 11 ore. Am și coborât ceva dar aia nu am mai calculat. Sunt doar copii.

Joi ne trezim mai târziu. Simțim succesul. Este aproape.

După ce mâncăm, nu spun decât ”Haideți să strângem corturile și să mergem…”, iar tabăra este strânsă în câteva minute.

Sunt extrem de impresionat de cât de bine s-a legat grupul de copii, cât de atenți sunt unii la ceilalți și cât de bine lucrează împreună. Nimeni nu se ceartă, nimeni nu urlă că rucsacul lui este greu, că el nu cară cort, se bat pe echipamentul comun de parcă este o onoare să care pentru alții și, deja de câteva zile, își împart mâncarea deși nimeni nu le-a spus să o facă. Am un nod în gât.

Continuăm coborârea din Iezer, cântăm pe drum, spunem glume și ajungem repede la punctul terminus al aventurii noastre, lângă cabana Cuca. Ne luăm în brațe, ne bucurăm, montăm pentru ultima oară tabăra și lenevim restul zilei. Până să se întunece, copiii joacă ”Ascunselea” și ”Țară, țară, vrem ostași!”. Sunt doar copii.

Seara facem un foc mare și stăm la povești până târziu. Dezbatem aprins o problemă de etică despre clone. Sunt doar copii!

Următoarea zi urmează să ne ia un autocar și să mergem spre civilizație.

Nu știu cât de extraordinar este că o șleahtă de copii a reușit să parcurgă pe jos aproape 90 de kilometri, 3 munți și vreo 4000 de metri diferență de nivel în sus și-n jos pe ploaie, vânt și soare arzător. Cred că extraordinare sunt modul în care au ajuns să facă echipă, să fie uniți de greutățile pe care le înfruntau, maturitatea socială, spiritul de echipă, grija pentru colegii lor și atitudinea constructivă pe care au avut-o.

Cred că morala acestei ture nu este despre cifre, ci despre o anumită atitudine, disponibilitate și spirit de echipă care se formează (uneori, când are de unde) în fața greutăților și care este singura rețetă pentru succes.

Spuneam că muntele testează caractere. Acești copii au fost testați! Iar eu am fost impresionat până la lacrimi de ce am văzut. Nu sunt doar copii!

0 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*