Vrei să-ți sabotezi copilul? Laudă-l!

Sau judecă-l și pune-i etichete. Dar, dacă îl lauzi, sigur reușești să-l sabotezi de nici n-o să știe ce l-a lovit.

Cum, nu are logică? Eu cred că are!

Acum ceva timp, vorbeam cu o mămică ce se plângea de băiatul ei care nu vrea să facă nimic. Spunea: ”Tot încerc să-l conving să lase tableta și să facă ceva, orice, un sport, orice activitate, să îl văd pasionat de ceva, de orice în afară de tabletă și calculator. Îmi doresc să-l văd că iese cu prietenii, să-l văd într-o gașcă cu care să învețe lucruri, să mai facă și prostii, dar să văd că trăiește, nu stă doar cu nasul în ecran. Tot încerc să-l aduc la Aikido, dar îmi spune că îi este rușine că ”nu-i iese”. Eu tot încerc să-l laud, să-i spun că este tare și puternic, dar parcă tot mai mult nu vrea să facă nimic.

Copilul, un măgădău cât mine de înalt, dar moale ca stil și comportament. Altfel, copil normal din toate punctele de vedere, articulat, suficient de inteligent, suficient de puternic, cu o inteligență motrică uzuală.

În dojo, eu, ca profesor, încerc pe cât posibil să nu le pun copiilor etichete ci să le dau feedback imediat și raportat la fiecare acțiune pe care o fac: ”Bravo, ai făcut bine această tehnică.”, ”Bravo, mi-a plăcut atitudinea ta”, sau ”Uite, aici ai putea să ridici mâna mai sus și o să îți iasă mai ușor.” Totuși, băiatul nostru avea o jenă atunci când se uita la cei mai avansați și se demotiva foarte ușor.

Nu știu cine se mai regăsește în povestea asta, dar eu cu siguranță m-am regăsit. Totuși, ascultând păsurile mamei, mi-am amintit de cartea și studiul lui Carol Dweck (profesoară de psihologie la Stanford). Ea vorbește despre două feluri de gândire, sau mentalitate: o gândire rigidă, și una flexibilă.

Gândirea rigidă pleacă de la premisa că abilitățile sunt fixe. Ne naștem cu ele și rămân așa pe tot parcursul vieții. Ești prost sau ești deștept. Dacă te-ai născut prost, o să rămâi prost toată viața. Dacă ești deștept, așa vei fi tot timpul. Iar cei care gândesc așa, simt implicit nevoia de a-și dovedi în permanență abilitățile”Mi s-a spus că sunt deștept, deci trebuie să arăt asta în fiecare lucru pe care îl fac.” Ca urmare, eșecul capătă o dimensiune specială: Eșecul arată că, de fapt, eu nu am acea abilitate. Eșecul arată că, de fapt, eu nu sunt atât de deștept pe cât mi s-a spus (și nu merit eticheta).

Gândirea flexibilă, pe de altă parte, pleacă de la premisa că abilitățile pot fi formate și îmbunătățite. ”Dacă sunt prost acum, mă voi strădui, voi face exerciții și voi deveni deștept.” În acest tip de gândire, eșecul doare mai puțin pentru că este șutul în fund care generează un pas înainte. ”Din eșec voi învăța și o să devin mai bun!”

Copilul cu gândire rigidă, pus în fața unor jocuri de inteligență, se va crispa și va deveni foarte încordat încercând să-și demonstreze ”valoarea”. În final, când jocurile vor deveni prea grele, copilul le va respinge și își va găsi scuze ca să nu se mai lupte cu ele. La polul opus, copilul cu gândire flexibilă va spune ”Sunt grele! Tare! Mă provoacă! Sigur o să învăț ceva interesant de aici” Pentru că pentru el eșecul nu este decât un pas înainte.

Cele de mai sus se găsesc în studiul elaborat pe opt ani și sute de participanți a lui Carol Dweck și sunt parte din concluziile din cartea intitulată ”Mindset”. (care, deși poate părea o altă carte de ”self-help”, nu este!)

Iar altă concluzie la fel de interesantă este că mentalitatea rigidă (ca și cea flexibilă) poate fi indusă celor din jurul nostru. Astfel, mama băitului din povestea de mai sus, îi tot spunea ce tare și minunat este el și, fără să vrea, îi inducea exact o mentalitate rigidă. Ea, de fapt, voia să-i crească încrederea și siguranța de sine, dar obținea exact opusul. Asta se întâmpla pentru că băiatul dorea să-și protejeze etichetele date de mamă și respingea orice activitate care le-ar fi pus în discuție. El respingea orice context care ar fi generat un eșec care i-ar fi arătat că, de fapt, nu este atât de tare și de minunat cum îi spunea părintele.

În dojo, la un moment sau altul, toți suntem la început, toți avem de învățat iar saltelele de pe jos sunt acolo ca sa nu ne lovim prea tare atunci când avem un eșec. Dar din eșecuri învățăm! Totuși, pentru băiat, a vedea cum alții sunt mai tari și știu mai multe decât el, ataca în sine exact etichetele puse de mamă. La fel se întâmpla la fotbal, la fel se întâmpla la orice activitate unde, ca să învețe, ar fi trebuit să-și asume eșecurile. Numai la calculator nu. Acolo ai reset. Acolo ai multe vieți. Și acolo găsești ușor jocuri ușoare, unde nu trebuie să ai mari abilități, sau poți să plătești cu banii părinților o armă cu care să-i spulberi pe toți și să fii, așa cum ți-a spus mama, cel mai tare. Și astfel se poate insufla gândirea rigidă.

La fel de nocive sunt și judecățile negative, etichetele proaste, care induc aceeași frică de a eșua și, implicit, o gândire rigidă care nu mai este în stare să vadă beneficiile și oportunitatea de învățare din spatele unui eșec. Mai mult, această gândire leagă eșecul de valoarea intrinsecă a persoanei.

Ca alternativă, în dojo, încerc să apreciez pe lângă rezultate și atitudinea. Voi fi mult mai apreciativ la adresa băiatului care a picat un examen și care s-a întors tenace la antrenamente, decis să-l ia cu brio pe următorul (ceea ce a și făcut de altfel), decât la adresa celui cu ”talent nativ” căruia orice ține de mișcare și fizic îi vine ușor, sau a celui care pică și renunță. Astfel, încerc să încurajez o mentalitate flexibilă în elevi mei.

Alte alternative ar fi să apreciem efortul, să apreciem dedicarea, tenacitatea, să apreciem corect rezultatul (fără să încercăm să dăm vina pe alticineva), să apreciem atitudinea pozitivă, dorința de a învăța, abilitatea de a găsi ceva distractiv și atractiv în provocări și să apreciem mai puțin etichetele de ”inteligent”, ”talentat”, ”puternic”, ”deștept” pentru că ele pot chiar să facă rău.

Deci, cum spuneam, dacă vreți să vă faultați copilul, lăudați-l și spuneți-i cât de deștept, inteligent și bun la toate este el!

Pentru o explicație mai clară și cu aplicații pe mai multe domenii, vă recomand călduros cartea despre care vorbeam mai sus. Cred că ar trebui să o citească fiecare părinte, profesor, manager, elev, angajat si om.

Articol de pe blogul lui Andrei Samoil, www.andreisamoil.ro.

0 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*