Experimentul social – Andrei Samoil
Anul acesta am organizat din nou deja cunoscuta noastră tabără de supraviețuire. Am fost cu 21 de adolescenți, în munții Latoriței, lângă un lac superb. S-a format o gașcă minunată. Genul acela de gașcă cu care îți dorești să nu trebuiască să te întorci acasă. Cei mai mulți erau veterani. Jumătate dintre participanți mai trecuseră prin cel puțin încă o tabără de supraviețuire Știam că trebuie să le pregătim ceva special! Rezultatele ne-au surprins chiar și pe noi.
După cinci ore de mers cu rucsacul în spate, am instalat tabăra și am început jocul nostru obișnuit. Dar cu o surpriză. Am împărțit participanții în patru echipe egale și le-am povestit că, pe tărâmul din Djubad, de ani de zile are loc un război fără de sfârșit între asceți și hedoniști. Hedoniștii au toate resursele și pot să-și satisfacă toate dorințele materiale, în timp ce asceții nu pun preț pe posesiunile materiale, dar posedă înțelepciune și sunt în contact cu zeii.
(Ne-am inspirat din legenda lui Buddha (Siddhartha Gautama) care după ce a trecut prin cele două extreme a început să propovăduiască religia Buddhistă și ajungerea pe Calea de Mijloc.)
Astfel, noi am creat două echipe de asceți și două echipe de hedoniști. Fiecare hedonist a primit rucsacul câte unui ascet (plin, cu mâncare, haine, sac de dormit și tot ce mai era in el), să facă cu el orice dorea. Pe de altă parte, numai asceții aveau acces la informație. Instructorii (”zeii”) urmau să îi învețe tehnicile de supraviețuire (adăpost, orientare, prim-ajutor, foc, bagaj etc.) numai peasceți. Dacă hedoniștii doreau să învețe ceva, erau nevoiți să îi întrebe pe asceți și, poate, să facă troc cu ei.
Toți știau că în ultimele zile de tabără urma provocarea unui ”wide-game” – un joc asemănător unei aplicații militare, de minim 24 de ore, pe parcursul căruia urmau să supraviețuiască cu resurse minime și fără corturi. Toți știau că vor trebui să-și facă singuri un adăpost în care să petreacă noaptea, să-și facă focul și să se poată orienta ca să poată ajunge la probe. Toți știau că noaptea va fi foarte frig și, fără foc sau adăpost, vor fi nevoiți să renunțe.
Noi, instructorii, urma să fim ca o plasă de siguranță, fiind gata să intervenim în caz de nevoie, supraveghiind atent jocul, dar intervenția noastră însemna automat și descalificarea echipei. Așa că toți își doreau să facă față acestui ”wide-game”.
Am avut grijă ca toți veteranii să fie asceți și toți cei care nu mai fuseseră cu cortul pe munte să fie hedoniști și să se lăfăie în resurse.
Astfel, speram să îi învățăm pe copii despre valoarea informației și puterea ei. Totodată, speram să îi învățăm despre gestionarea eficientă a resurselor. Nu în ultimul rând, speram să îi învățăm despre cât de eficient învață unii de la alții spre deosebire de cum învață de la figuri autoritare precum un profesor scorțos, un părinte sau un instructor. (Despre conceptul de peer-learning, atât de puțin folosit în educația din România, se poate citi mai mult aici.)
Rezultatele, însă, m-au surprins.
Toate cele de mai sus s-au întâmplat. Au învățat, au gestionat, au înțeles. Altceva m-a surprins:
Mă așteptam să se creeze alianțe. Ba chiar le-am încurajat. Am avut grijă ca fiecare echipă deasceți să aibă bagajele la o singură echipă de hedoniști. Ca să poată negocia ca o echipă și să nu fie divizați. Mai mult, în wide-game asceții au început jocul fără niciun pic de mâncare pe cândhedoniștii aveau resurse îndesate prin buzunare. Totul ca să sugerăm o alianță între hedoniști și asceți, o ajungere pe Calea de Mijloc.
Asta nu s-a întâmplat. Hedoniștii s-au aliat cu hedoniștii și asceții cu ceilalți asceți. La debriefing am întrebat de ce nu s-au aliat complementar, deși asta ar fi fost cel mai logic. Am primit această explicație:
”Știind că urmează provocările din wide-game ne-am simțit mult mai bine să avem alături echipa cu care împărțeam aceleași greutăți, de parcă, dacă eram mai mulți, problemele ar fi fost mai ușor de rezolvat sau suportat.”
Același răspuns l-am primit și de la hedoniști și de la asceți!
Evident că problemele nu erau mai ușor de rezolvat pentru că o echipă care nu are mâncare nu primește mai multă mâncare de la altă echipă care, de asemenea, nu are mâncare. Totuși, acest joc mi-a arătat altceva: Așa se întâmplă și în societate. Tindem să stăm alături de cei care ne seamănă și cu care împărtășim aceleași probleme și mai puțin pe lângă cei care le-ar putea rezolva și de la care am putea învăța ceva. Ne simțim bine lângă cei ca noi, dar facem un efort mare ca să învățăm de la cei diferiți de noi. Iar asta ne limitează.
Statul în bula cu prieteni care ne seamănă, ne limitează. Uneori, chiar mai rău, ne face să ne gândim că acea bulă este toată lumea (sau ar trebui să fie) și asta ne limitează și mai tare.
Astfel, după această morală (pe care mi-o asum și eu), mi-am propus să vorbesc mai mult și să fiu mai deschis cu oameni cât mai diferiți mie. Mi-am propus să întreb ciobanul bătrân despre cum înțelege religia, despre troițe și despre care este cel mai bun câine de stână, să întreb corporatistul despre satisfacțiile muncii lui, și chiar și pe manelist să îl întreb despre câte tipuri de haur există sau cum se pot da kilometri înapoi la o mașină.
Cred că de la fiecare pot învăța câte ceva.
Articol preluat de pe blogul personal al lui Andrei, www.andreisamoil.ro.
