”Eu nu am scoala!” – Andrei Samoil

”Eu nu am scoala!”

”Eu nu am scoala!” Și, cu această atitudine, nici nu o să ai!

Acum mai mult timp, am luat parte la organizarea unui eveniment de orientare prin pădure, cu copii instituționalizați. Ca parte a evenimentului, grupuri mixte de copii și adulți voluntari erau învățate să folosească harta și busola pentru a parcurge un traseu în pădure. Se urmărea ca adulții să colaboreze cu copiii, să îi ajute să învețe, să creeze relații și să împărtășească o experiență nouă pentru toți. Teoretic, nici adulții și nici copiii nu știau să se orienteze în pădure și urmau să învețe împreună.

Asta era ideea programului: adulții să interacționeze cu copiii, iar cei mici să simtă apropierea și disponibilitatea altor adulți decât cei cu care erau obișnuiți din centre.

Am făcut echipele, am trimis instructorii supraveghetori pe traseu și am început să facem briefingul. Am ajuns la o echipă care avea doi copii mici, vreo trei adolescenți și o doamnă dezorientată. Am scos harta și busola și am început să explic în timp ce colega mea se asigura că toată lumea are hărți și busole. Când ajung la ea, doamna  spune zâmbind, ”Eu nu am școală, nu știu să citesc.” O asigur cât de cald și empatic pot că nu este nicio problemă, că este foarte simplu și că nu trebuie să știe să citească ca să se poată orienta cu harta.

Explic tehnica de orientare, dau câteva exemple, toți copiii prind repede, chiar și cei mici, dar văd că doamna nu este deloc atentă sau interesată ci se uită aiurea, așa că decid să însoțesc echipa ca să mă asigur că se descurcă pe traseu. Până la urmă, ideea de a avea și un adult în echipă este ca să ne asigurăm că nu se pierde nimeni și că nu ajungem noi să alergăm după echipe prin pădure.

La început copiii merg bine, se descurcă, dar la al treilea punct o cotesc aiurea. Doamna nu spune nimic, doar merge dupa ei așa că opresc grupul și îi pun să verifice. Haos. Întreb încotro să mergem și văd multe mâini, fiecare îndreptată către altă direcție. Îmi amintesc de The Pointed Man din ”The Point!” (Oblio) și cum spunea el prețios că ”A point in every direction is the same as no point at all”. Așa că decid să mai explic o dată.

Nu îmi doresc să fiu directiv sau să o fac pe doamnă să se simtă prost așa că îi invit pe toți să vină lângă mine și să mai fie atenți o dată. Doamna îmi spune, insă, că ”Eu nu am școală, eu nu știu cu astea!” și o văd că din nou nu baga în seamă ce explic copiilor. O las în pace.

A doua oară, copiii au înțeles definitiv și nu se mai încurcă până la sfârșitul traseului de zece puncte, iar eu nu mai încerc să conving femeia să mai înțeleagă de ce o luăm la stânga și nu la dreapta. În schimb, cu acea ocazie am înțeles eu ceva:

Dacă, de fiecare dată când suntem puși în situația de a ne lovi de o limitare a noastră, ne vom găsi o scuză și o explicație în cauza apariției acestei limitări, este foarte probabil să nu găsim niciodată energia de a o depăși.

Altfel spus, dacă de fiecare dată când vom ajunge să ne certăm cu cei din jur, ne vom spune ridicând din umeri ”Ei, așa sunt eu, mai irascibil, nu am ce să fac!”, nu vom găsi motivația de a ne strădui să devenim mai diplomați.

Dacă, ne vom mulțumi să spunem ”Da, eu nu pot să fac sport, nu am talent la sporturi, am două picioare stângi!”, probabil ne vor crește numai alte picioare, tot stângi și nu ne vom apuca niciodată de exerciții fizice.

Cel ce spune, ”Mie mi-e frică de înălțime, eu nu pot merge la cățărare”, nu va cățăra niciodată, deși, în mod paradoxal, una nu are nicio legătură cu alta.

Mi se pare foarte interesant acest mecanism prin care, dacă enunțăm cauzele unei carențe, ea devine brusc justificată și tragem automat concluzia că nu are sens să încercăm să o schimbăm sau să lucrăm la ea. De parcă ar fi o fatalitate. Este ca și cum, dacă mi-aș strâmba janta într-o groapă, ar fi normal să merg cu roata dezumflată, fără să mă opresc la vulcanizare, că doar a fost strâmbată janta de către groapă. Deci este justificat!

Sigur, cred că este util să înțelegem cauzalitatea particularităților și, în special, a limitărilor noastre, dar mai cred că nu ar trebui să ne oprim aici ci ar trebui, cu această înțelegere, să ne facem un plan de bătaie și să luptăm cu ele. Ar trebui să ne forțăm să facem sport, să, fim diplomați, să cățărăm și să încercăm să învățăm să ne orientăm cu harta.

De curând mi-am (mai) descoperit o frică: frica de înălțime. Am descoperit-o sărind cu parașuta. Încă nu am scăpat de ea. Este acolo, o simt de fiecare dată când sunt în ușa avionului și de fiecare dată când cațăr cap de coardă. Este acolo, durează două secunde, îi dau doi pumni în gură și îmi fac treaba mai departe. Altfel, o să ajungă frica să îmi spună că nu pot să cațăr sau să sar din avion…

Articol preluat de pe blogul personal al lui Andrei, www.andreisamoil.ro.


Deprecated: Function wp_img_tag_add_loading_attr is deprecated since version 6.3.0! Use wp_img_tag_add_loading_optimization_attrs() instead. in /home/x32acdm1/public_html/wp-includes/functions.php on line 6031

Deprecated: Function wp_get_loading_attr_default is deprecated since version 6.3.0! Use wp_get_loading_optimization_attributes() instead. in /home/x32acdm1/public_html/wp-includes/functions.php on line 6031
academia
academia
Articles: 221