Blestemul copilului rege
Am fost în parc, cu soție, cărucior și copil, să ne bucurăm de proaspăt venita și mult așteptata primăvară. Și era bine, era plăcut, era răcoare și ne-am așezat pe o bancă să se uite Victor după porumbei. El se uita la porumbei (și îi fugărea), iar eu mă uitam la oameni (și nu îi fugăream).
Și așa, uitându-mă la alții, am observat ceva foarte interesant: Am văzut ”familia regat”. Erau așa: mama, tatăl, bunica și copilul rege. Copilul fugărea o mașinuță mică legată de o sfoară, mama stătea în spatele lui având legat de burtă un port-bebe gol și cu toate cataramele desfăcute, tatăl impingea plictisit la un cărucior mare, iar bunica, în urma alaiului, împingea și ea un alt fel de cărucior, mai mic, ce avea forma unei mașinuțe roșii supradimensionate. Copilul răcnea, mama fugea panicată, tatăl își legăna apatic burta, iar bunica făcea tot posibilul să țină pasul.
Inițial m-am uitat să văd unde sunt ceilalți doi copii, dar m-am lămurit foarte repede că familia aceea avea un singur rege. I-am atras atenția Ioanei și ne-am uitat amândoi, încercând să înțelegem la ce sunt bune toate acele mijloace de transport pentru un singur copil.
Înțeleg că adulții au vrut să îi ofere celui mic opțiuni, să nu îl priveze de nimic, să fie pregătiți în orice situație. Dar, totodată, cred că această atitudine îi închide celui mic multe alte opțiuni și s-ar putea să-i facă rău pe viitor. Și asta cred că este o problemă demnă de luat în seamă.
Noi, cei ce acum avem copii, probabil că încă purtăm o serie de amintiri din Epoca de Aur, sau din perioada imediat de după Revoluție când opțiunile erau limitate, când nu aveam Internet, jocuri pe calculator și tabletă, nu aveam atât de multe jucării din plastic, iarna ne dădeam cu punga, vara făceam baie în ștrand și aveam doar treizeci de minute de desene pe zi (sau pe săptămână – depinde de ce vremuri am prins). Și nu aveam opțiuni dar ni le găseam sau le inventam. Ori acum copiii noștri trebuie să aibă tot ce nu am avut noi: să aibă și tabletă, și desene, și sanie din plastic, și lecții de inot într-o piscină fără clor, și lecții de engleză, de pian, de arte marțiale, de robotică, de gestionare a emoțiilor, trebuie să aibă și calculator, televizor, telefon mobil, toate jucăriile din lume, ultimul model de cărucior, port-bebe și, mai ales, cea mai inutilă și colorată târâietoare-mașinuță-cărucior. Doar pentru că cel mic o vrea. Și pentru că și noi le-am vrut dar nu le-am avut.
Și unde este problema? Doar nu este un lucru rău să-i dăm celui mic ce vrea. Nu asta înseamnă să avem grijă de el? Eu cred că nu.
Cred că răbdarea, imaginația, perseverența și puterea de a face sinteză se dezvoltă (ca și multe alte lucruri) atunci când le forțezi, atunci când ești nevoit să le folosești, atunci când ajungi în situația de a avea nevoie de ele. Cred că nu vei avea imaginație dacă te vei uita numai la televizor pentru că monstrulețul sau extraterestrul de acolo este deja prea bine desenat și nu mai ai nevoie să-ți folosești imaginația. Cred că mai bine citești. Atunci sigur îți vei stimula imaginația. Cred că nu vei avea răbdare dacă adulții din jurul tău se vor da peste cap să îți aducă ceea ce le ceri, cât de repede se poate. Ba mai mult, cred că așa vei învăța că toți cei din jur au obligația să răspundă așa la nevoile tale. Cred că nu vei ști ce este aia perseverență dacă va fi de ajuns să ceri și vei primi fără să fie nevoie să faci vreun efort. Mai cred și că nu vei înțelege cum să faci sinteză dacă totul îți va fi livrat de-a gata.
Acum vreo doi ani, am avut într-o tabără un copil de nouă ani care nu înțelegea cuvântul ”nu”. Când vreun instructor îi spunea ”Nu putem face ceea ce vrei tu” sau ”Nu ai voie să faci asta”, își ținea (voluntar) respirația, se încorda tot tremurând și se făcea vânăt la față. I-am spus zâmbind că este foarte tare dacă poate să-și țină respirația mai mult de un minut (și că o să facă flotări dacă mai face așa și nu înțelege să respecte regulile). Următoarea dată a făcut la fel și a făcut flotări. După tabără ne-a sunat mama lui să ne reproșeze că nu am făcut ce voia odrasla, că i-am dat flotări și nu s-a distrat. I-am recomandat niște cărți despre educație și să-l trimită pentru distracție în tabere cu mai puțină emfază pe componenta educațională. Mi-a fost clar că cel mic nu avea nicio vină…
Tocmai m-am întors din tabăra de minioni. Acolo, un copil era supărat că racheta pe care o făcuse (la atelierul de tăiat-lipit) nu era la fel de frumoasă ca a instructorului. Îmi cerea să îi fac una la fel, dar care să fie a lui. M-am așezat lângă el și am făcut una, explicându-i (din nou), pas cu pas, ce fac. Apoi, spre surprinderea lui am desfăcut-o și i-am zis că poate și el să facă la fel. Nu i-a convenit, dar s-a apucat de treabă și următoarea lui rachetă arăta mult mai bine. Era chiar mândru de ea. Ce ar fi învățat dacă i-o dădeam pe a mea?
În tabăra de cățărare care urmează, facem la fel. Îi lăsăm pe cei mici să-și asume consecințele. Bine, nu-i lăsăm să-și rupă gâtul dacă nu își fac bine nodurile, dar nici nu îi lăsăm să se apropie de stâncă, oricât și-ar dori asta, până când nu vedem o atitudine determinată, atentă la detalii și constructivă. Asta și nodurile făcute perfect.
Demult, regii erau apreciați atunci când coborau incognito printre supuși și luau pulsul vieții oamenilor simpli din regatul lor. Poate metafora asta este mai aplicabilă decât credeam. Căci copilul rege, ajuns adult, nu va ști altfel cum să domnească, indiferent dacă o va face peste o firmă, peste o echipă, peste o familie sau doar peste el însuși.
