”Fără supărare, noi nu o să ne testăm!” Îmi spune puțin înțepat un reprezentant al unei pensiuni cu care voiam să colaborez pentru organizarea unei tabere.
”De ce? Nu vă costă nimic, aducem noi tot ce trebuie… Vrem să ne asigurăm că suntem toți în siguranță. Noi ne testăm cu toții – și participanții, și instructorii.”
”Da, dar nouă nu ne este frică de virus. Noi nu o să ne testăm.”
OK, îl las cu convingerile lui și mă gândesc că nu mă oprește nimic să îmi triez colaboratorii. Mă gândesc că oricât aș insista, nu aș fi ascultat sau măcar auzit și îmi este mult mai simplu să îmi aleg altă pensiune. Dar nu pot să nu simt o oarecare frustrare. De ce? De ce atâta distanță? De unde atâta opacitate?
Este peste tot: Republicani vs. democrați. Vacciniști vs. antivaxxeri. Daci liberi vs. adepți ai globalizării și integrării în UE. Credincioși vs. susținători ai comunității LGBT. Useriști vs. pesediști. Secui vs. români. Steliști vs. dinamoviști. Negaționiști vs. adepți ai ”botniței”. Toți la ani lumină depărtare unii de alții, separați de un zid înalt peste care aruncă frenetic proiectile incendiare, fără a încerca măcar să privească de cealaltă parte a zidului. Comunicațiile au fost întrerupte. Este război!
Există o teorie sociologică despre prejudecățile ingroup-outgroup. Practic, este o reminiscență a instinctului de supraviețuire a omului cavernelor. Pe vremea aceea, supraviețuirea individului depindea de apartenența la un grup. Singur, exilat, șansele lui scădeau dramatic așa că avea nevoie de integrarea într-un grup pentru a supraviețui împreună. Avea nevoie să aibă cu cine să împartă peștera și să fie acceptat de acel grup. Este chiar a treia treaptă pe Piramida Nevoilor a lui Maslow.
Așa că ne-am dezvoltat un mecanism aparte: Atunci când suntem bombardați cu argumente care contestă convingerile grupului din care facem parte, în partea arhaică a creierului nostru, parte responsabilă predominant de emoții, se declanșează o alarmă care indică un mare pericol iminent – acela de a ajunge să fim respinși de colegii noștri de peșteră și a muri singuri, în ploaie, mâncați încet de un urs. Așa că, instinctiv (și uneori inconștient), pornim la luptă ca să apărăm reperele, convingerile și valorile grupului. Neocortexul, responsabil cu logica și cu alte procese cognitive evoluate, s-a dezvoltat mai târziu, este a doua voce pe care o auzim în mintea noastră (după cea a emoțiilor) și folosirea acestei părți a minții noastre necesită mai multă energie și efort.
Un alt factor catalizator cred că sunt rețelele sociale. Până la apariția lor, fiind în acceași oală, același oraș, aceeași țară, fiind mulți, cu convingeri diferite, eram forțați să interacționăm mai mult cu cei din alte bule (grupuri de convingeri), iar părerile noastre erau mai puțin validate de mediul din jurul nostru. Astăzi, întrucât rețelele sociale au acest mecanism de selecție și filtrare a ”prietenilor”, bulele au devenit mult mai clar definite iar suprafața lor s-a rigidizat și opacizat atât de tare încât nici nu mai ghicim ce se întâmplă în bulele exterioare nouă. Iar dacă nu vedem, nici nu înțelegem. Dacă nu înțelegem, orice idee ce vine din altă bulă devine o surpriză necunoscută, nedorită și generatoare de frică, în fața căreia instinctul de peșteră ne urlă în cap să ne mobilizăm să o călcăm în picioare pentru că altfel o să ajungem să fim mâncați de urs, încet, în ploaie, singuri și abandonați. Sau să ni se dea block…
O rudă apropiată (nu dau nume că se supără) mi-a trimis zilele trecute un meme pe WhatsApp cu un citat atribuit (cică) lui Goering despre cum poți controla un popor inducând frică și făcând oamenii să trăiască în frică (cu referire directă la frica de virus). I-am dat un răspuns sarcastic cum că după logica asta ar trebui să ne revoltăm și împotriva fricii de a cădea de la înălțime. Ce tot lăsăm gravitația să ne sperie? I-am propus să renunțe la toate balustradele din casă. Unele sunt și urâte și ar arăta mai bine un apartament la etajul 10 cu un balcon deschis total. Ce atâta frică?
Apoi mi-a părut rău. Mi-a părut rău că am fost sarcastic și mi-a părut rău că am răspuns. Întrucât ea nu contestă existența virusului, rudei mele chiar îi este frică. Îi este frică, suferă și asta este maniera ei de apărare: NEGAREA. Anul trecut vorbeam într-un webinar despre etapele suferinței pe care trebuie să le parcurgem pentru a putea avea mintea clară și a putea să NE ADAPTĂM la situații de criză. Spuneam că, indiferent dacă vrem sa nu, până să ajungem în faza de ACCEPTARE, trebuie să trecem prin NEGARE, FURIE, NEGOCIERE și… DEPRESIE. Unii trec mai repede sau mai încet prin aceste etape iar metoda unui șut în fund bine argumentat nu este neapărat cea mai bună. Doar alimentează războiul.
Empatia, însă, poate fi mai bună. Cred și sper că puțină empatie și înțelegere ar fi ceea ce ne trebuie ca să putem trece (sau măcar vedea) prin bulele noastre. Altfel, ele se vor depărta, îngroșa și războiul doar se va înteți. În ultima vreme am început să fac un efort conștient să înțeleg și alte bule și mi-am introdus intenționat în rețelele sociale oameni din alte grupuri decât cele cu care eram obișnuit. Și fac asta nu pentru a le combate convingerile ci pentru a le înțelege mai profund și a găsi căi de a nu ajunge la conflict:
Nu vrei să te testezi? OK, încerc să te înțeleg. Nu o să mă cert cu tine. O să ne salutăm în continuare. Poate vom și colabora într-un viitor (oricât de îndepărtat), dar momentan voi găsi alt furnizor.
Sursa: http://www.andreisamoil.ro/2021/04/12/bula-mea-bula-ta-bule-bule-instictul-de-pestera/
Bula
