Ernest e agresat online și offline de colegi mai mari, care râd de orice e vizibil la el, de la statură, trăsături fizice, micile dizabilități etc.. Ernest e victima clasică a bullying-ului, cu consecințe cunoscute pe termen scurt, mediu și lung.
Madi și-a lovit de câteva ori colegele, îi place să jignească, face o segregație clară între cine e „popular” și cine nu și caută să stea doar în „gașca cool” din clasă. E furioasă pe aproape orice și pe oricine, furia i se citește în aproape orice cuvînt și gest. Madi e un bully – victimă, la rândul ei, al unui alt tip de bully-ing, cu efecte cunoscute și grave.
Tino e foarte competitiv. Tot ce știe de o viață e că trebuie să fie primul, cel mai bun în orice. Crede că oricine apelează la ajutorul lui pentru o temă sau o lecție e un rival care vrea să-i fure „tronul”, e arogant, condescendent și, pe cale de consecință, detestat. În timp, se izolează și mai mult, caută validare exclusiv în „trofee” și în recunoașterea familiei și a profesorilor. Orice congener care încearcă să se apropie de el e un rival de depășit și care trebuie „pus la punct”, intimidat sau umilit, uneori înainte de existența – sau chiar în absența – vreunei situații de competiție.
Tina are un fizic diferit de standardele contemporane de frumusețe feminină. I se spune permanent, la școală, că e urîtă, că n-o va iubi nimeni, niciodată; se simte o paria respinsă de toată lumea, ajunge să se urască pe sine și să facă alegeri greșite cu consecințe pe termen lung cunoscute (și grave).
Michi e dependent de tabletă și de telefonul din buzunar. Viața lui gravitează între Minecraft/Discord/alte jocuri și aplicații. Refuză, de obicei, socializarea – sau e apatic în fața oricăror stimuli sociali. Nu prea are prieteni la școală, unde e absent sau timid. O place pe Ioana, pe care a cunoscut-o pe TikTok, sentimentele sunt reciproce, decid într-un final să se vadă în oraș și, deși și-au vorbit online luni întregi și abia așteptau momentul, față în față nu sunt în stare să-și vorbească. Întâlnirea eșuează și „dragostea” se stinge, pe cale de consecință, și online. Michi e din ce în ce mai nefericit și din ce în ce mai pierdut între ecrane. Cu consecințe doar parțial cunoscute și înțelese științific în prezent.
Poziția copilului
Ernest, Madi, Tino, Tina și Michi sunt personaje fictive, cu contururi îngroșate ale problemelor de care – respectând proporțiile și diferențele cultural-generaționale – ne-am lovit cu toții în prima parte a vieții. Acum suntem părinți și vrem să ne ferim copiii de experiențele frustrante, nefaste sau traumatizante din trecut. Acestor probleme le spunem, generic, „complexe de personalitate și/sau comportament”. În această accepțiune, complexul se definește ca „ansamblu de tendințe, amintiri etc. (inconștiente) formate în copilărie pe baza anumitor relații familiale și sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei”. Cel mai des întâlnit, desigur, este complexul de inferioritate, dar e departe de a fi singurul. Tino din „cazuistica” de mai sus, de pildă, suferă de un complex de superioritate – cu nimic mai ușor de gestionat sau depășit decât celelalte.
Perioada dintre căpătarea conștiinței de sine și intrarea în maturitate e una a permanentei acumulări și a transformărilor constante – procese care trebuie gestionate de familie, de școală și de societate, în ansamblul ei. Niciunul dintre acești trei „gestionari” ai creșterii copilului nu e perfect; niciunul nu trebuie să lipsească; niciunul nu trebuie să-i monopolizeze dezvoltarea. Orice disproporție între gradele de intervenție ale celor trei creează un dezechilibru în dezvoltarea copilului, cu consecințe negative la maturitate. Cel mai important – în această „rețetă” a dezvoltării lipsește, mult prea des, gestionarul principal – copilul însuși.
Aici pot ajuta – și nu puțin – experiențele pe care le propune, prin programele sale, Academia 1,61.
O oglindă a caracterului
Academia 1,61 nu se pretinde și nu este un „problem solver” – nu e centru de tratament și nu își arogă competențe psihoterapeutice. Nu „scoate milităria din pod” și nu face coerciții. Ce face, însă, Academia foarte bine e ca, prin educația non-formală pe care o oferă, să pună celor tineri în față o oglindă – în care aceștia să se privească, alegând (sau nu) să se cunoască mai bine.
Evident, prin metafora oglinzii ne referim la tot complexul de situații, activități, cursuri, dezbateri și provocări prin care un om ajunge față în față cu sine și poate înțelege mai bine cine este (în comparație cu cine crede că este sau vrea să fie), care îi sunt limitele sau ce potențial încă necunoscut are – și, înțelegându-se mai bine, să acționeze în consecință pentru un „autotuning” mai bun.
Cursanții A161 își văd, în această oglindă, contururi de personalitate pe care, indiferent cu pot sau vor să le instrumenteze, le vor vedea și înțelege mai clar. Fără a fi puși în vreun pericol fizic, cursanții sunt puși în situații în care-și ating, pozitiv, limitele – întotdeauna, cu premisa că și le vor putea depăși. Sunt puși în fața unor situații în care nu se pot descurca decât singuri, trebuind să-și găsească resurse interioare pentru a le soluționa. Sunt puși în situații cărora nu le-ar putea face față singuri, trebuind să apeleze la Celălalt și să formeze, să gestioneze sau să se bazeze pe o echipă. Înțeleg mai bine ce e încrederea, ce e respectul, ce e abnegația, ce e renunțarea, ce înseamnă cu adevărat o victorie sau o înfrângere. Sunt puși în situații în care trebuie să-și depășească fricile sau, dimpotrivă, în care cea mai firească reacție e tocmai frica. Sunt puși în situații în care trebuie să aleagă între perseverență și prudență, între asumarea unui risc și spiritul refractar.
Toate aceste concepte sunt explicate, argumentate și dezbătute cu instructorii Academiei și cu ceilalți participanți la evenimentele acesteia. Preparatorii și supraveghetorii Academiei observă în permanență fiecare participant, își modulează interacțiunea cu cursantul în funcție de observație și personalizează, astfel, experiența unei treceri prin Academie, fără să facă excepții și fără detracări ale programului. Aici, de altfel, rezidă și principala plusvaloare a Academiei – în faptul că există resurse de tact, ascultare, înțelegere și pedagogie pentru fiecare, în condițiile unui program unic, valabil pentru toți cursanții.
Nu oferim soluții. Deschidem drumuri
Ne-am folosit de metafora oglinzii ca să explicăm mai clar felul în care o experiență educativă în Academia 1,61 poate ajuta, în teorie, un copil cu diverse complexe. Îi arătăm că poate – acolo unde copilul e convins că nu poate. Îl ajutăm să câștige (mai multă) încredere în sine și să nu exagereze cu asta; îl ajutăm să contureze, în propria percepție, ce fel de adult se pregătește să devină.
Dintre situațiile ipotetice de la începutul articolului, de pildă, o experiență alături de Academie o poate ajuta pe Tina să înțeleagă că felul în care te privește Celălalt e o chestie de perspectivă, că atunci când cineva-ți spune „ești urâtă” problema e la acel cineva, nu la tine. Că orice om are o sumă de calități care întotdeauna îi poate surclasa defectele, fizice sau de comportament, reale sau percepute. Michi – un alt exemplu – ar avea acces la ecrane conectate la internet mai puțin de o oră din 24. Iar prin cursurile și activitățile de la Academie ar învăța să construiască relații bazate pe calități care nu se văd online.
În încheiere, o clarificare, ca să nu-i spunem „disclaimer”: parafrazând replica lui Morpheus adresată lui Neo, în celebrul „Matrix” – Academia poate doar să sugereze sau să propună unele direcții, însă doar copilul poate decide să pășească într-acolo.
